turnător, -oare s. m. f. (peior., fam., pop.) Denunțător, securist ◊ „C. Vadim Tudor nu era informator, ci turnător benevol la Securitate.” Ev.z. 13 IX 95 p. 1. ◊ „[Securiștii] erau desemnați prin turnător, delator, ciripitor sau prin... tăcere, însoțită de gestul cunoscut indicând epoleții.” Ap. 8/95 p. 15. ◊ „E turnător? am întrebat.” R.l. 21 IX 96 p. 1; v. și R.lit. 43/96 p. 2 (din turna; DEX – alte sensuri; acest sens este mai vechi în rom.)