TURMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi, p. ext. de alte animale (domestice sau sălbatice) care trăiesc împreună. Am de furcă c-o turmă de mistreți. Cumplite sălbătăciuni! SADOVEANU, O. I 43. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Turme de vite se scoboară la adăpat. VLAHUȚĂ, R. P. 10. Cum e păstorul, așa și turma (= cum sînt conducătorii, așa și subalternii). O turmă și un păstor, exprimă ideea de unire, sub o singură conducere. 2. Masă, mulțime, grup (mare) de oameni (umili, săraci, exploatați). Are o pornire de milă adîncă pentru turma celor obijduiți, batjocoriți și flămînzi. SADOVEANU, O. VI 419. În calea lor au întîlnit turme întregi de suflete. GANE, N. III 20. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poale fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Metaforic) A plecat băiatul cu fluierul. Cîntînd a plecat. După el, turmă, noi. STANCU, D. 170. ◊ Loc. adv. În turmă = cu grămada, în grămadă. Sufocați de-atîta mers în turmă Noi ne mișcăm împinși din urmă. CAMIL PETRESCU, V. 17. Rămase în urmă o companie înșirată în turmă. C. PETRESCU, Î. I 133. 3. (În limbajul bisericesc) Mulțimea credincioșilor.