TÚRMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi sau, p. ext., de alte animale domestice sau sălbatice, care trăiesc împreună. 2. (Depr.) Mulțime, grup (mare) de oameni (în dezordine). 3. (În limbajul bisericesc) Mulțimea credincioșilor. – Lat. turma.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ana_zecheru
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TÚRMĂ ~e f. 1) Mulțime de indivizi din aceeași specie, care umblă împreună; cârd. 2) fam. depr. Grup mare, neorganizat de oameni (docili sau înrăiți, agresivi). 3) bis. Totalitate a credincioșilor. /<lat. turma
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TÚRMĂ s. v. cireadă.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
túrmă (-me), s. f. – Ciurdă,, cireadă, herghelie, pîlc. – Mr. turmă, istr. turme. Lat. turma (Pușcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. truma), friul. torme, alb. turmë). – Der. turmac, s. m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund și îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tùrmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Berneker 379); rut. turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar „căruțaș” (pentru transporturile în caravană, sb. turma), bg. turmak „bivol tînăr” (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
túrmă s. f., g.-d. art. túrmei; pl. túrme
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a merge ca / cu turma (după cineva) expr. a urma (pe cineva) în mod automat / fără discernământ.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink