TIGVĂ, tigve, s. f. (Și în forma tidvă) 1. Craniu, țeastă; (depreciativ) cap, p. ext. ins, individ. Făcu două cercuri în aer, mici cît scobitura ochilor într-o tigvă de om. DUMITRIU, N. 158. Măria-sa împăratul, stăpîn al tidvelor omenirii, le-a poruncit în trei rînduri. SADOVEANU, D. P. 9. Deasupra tărăbilor de scînduri spînzurau... miei cu tidvele rînjind. C. PETRESCU, Î. II 159. 2. Plantă erbacee agățătoare sau tîrîtoare din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructe de forme variate, și, la maturitate, de culoare gălbuie (Lagenaria vulgaris); fructul acestei plante. Din tigvă amară în zadar iei sămînță. ◊ Expr. Cap de tigvă = cap prost; om prost. Taci, cap de tigvă, grăi Tămădueanu. DELAVRANCEA, S. 224. 3. Vas făcut din fructul uscat al tigvei (2). Are Dănilă baciul tigve de jintiță pe care le ține la răcoare în fundul hrubei, sub deal. SADOVEANU, O. L. 36. Tigva nu merge de multe ori la apă, că or se sparge, or crapă. PANN, P. V. I 51. – Variante: tidvă, titvă, tiugă (MAT. FOLK. 1565), tivgă (GÎRLEANU, L. 30, ISPIRESCU, L. 357) s. f.