*telefón n., pl. oane (vgr. têle, departe, și phoné, voce). Un aparat pin care cuvîntu saŭ orĭ-ce sunet se transmite pe sîrmă la miĭ de de chilometri. Fam. A da cuĭva un telefon, a-l vesti pin telefon. – Principiu telefoniiĭ a fost pus de Francezu Carol Bourseul, funcționar poștal, și arătat într’un articul din L’Illustration la 26 Aug. 1854. El a fost numit la 1880 cavaler al Legiuniĭ de Onoare „fiind-ca pus baza telefoniiĭ la 1854” (cum a declarat Germanu Holtof la 1881, în congresu electricienilor la Frankfurt) și a murit sărac la 21 Nov. 1912, în etate de 83 de anĭ. La 1861, Germanu Reis construi primu telefon și muri la 1874. La 14 April 1876, Englezu Graham Bell îșĭ brevetă telefonu luĭ, care a fost perfecționat de Hugues, D’Arsonval, Edison ș. a. – Aparatu se compune dintr’un transmițător (înaintea căruĭa vorbeștĭ), o sîrmă pe care merge vocea și un receptor (pe care-l țiĭ la ureche). Transmițătoru se compune dintr’o placă mobilă, destul de flexibilă ca să prindă toate vibrațiunile vociĭ și așezată așa în cît să stabilească și să întrerupă succesiv, la fie-care vibrațiune, comunicarea c’o pilă electrică. La cel-lalt capăt al sîrmeĭ, placa receptoruluĭ, atrasă și respinsă de un electro-magnet, reproduce exact aceste vibrațiunĭ, pe care le amplifică un microfon. Chear principiu telegrafiiĭ fără sîrmă a fost aplicat la telefon.