TARTAR¹ adj. invar. (în sintagma) Sos tartar = maioneză picantă preparată cu mult muștar (cu capere și castraveți acri). – Din fr. [sauce] tartare.

TARTAR² s. n. (în mitologia antică) Loc situat în fundul infernului, în care se presupune că erau chinuiți cei care păcătuiau față de zei; (în credința creștină) iad, infern. [Acc. și: tartar] – Din sl. tarŭtarŭ.

tartar⁴ sn vz tartru

tartar³ sm vz tartor

tartar⁵, ~ă sm, a vz tătar

tartar¹ ain [At: S. MARIN. C. B. 34 / E: fr tartare] 1 (Îs) Sos ~ Maioneză picantă preparată cu mult muștar (cu capere și castraveți acri). 2 (Îs) Biftec ~ Mușchi fript foarte puțin.

tartar² sn [At: (cca 1550-1580) CUV. D. BĂTR. II, 465/2 / V: (reg) ~tăr / A și: tar~ / Pl: (rar) ~uri / E: slv тарътаръ, gr τάρταρος] 1 (Mit) Loc așezat în fundul Infernului, în care se presupune că erau chinuiți cei care păcătuiau față de zei. 2 (În credința creștină) Iad. 3 (Mol; fig) Vreme rea. 4 (Reg; fig) Frig foarte mare.

TARTAR², tartaruri, s. n. (În mitologia antică) Loc așezat în fundul infernului, în care se presupune că erau chinuiți cei care păcătuiau față de zei; (în credința creștină) iad, infern. [Acc. și: tartar] – Din sl. tarŭtarŭ.

TARTAR¹ adj. (În sintagma) Sos tartar = maioneză picantă preparată cu mult muștar (cu capere și castraveți acri). – Din fr. [sauce] tartare.

TARTAR³, -Ă adj. v. tătar.

TARTAR² s. n. (În mitologia antică) Loc așezat în fundul infernului, în care se presupunea că erau chinuiți cei care păcătuiau față de zei; (în credința creștină) iad, infern. Ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalț la ceruri zburînd, sau să mă scobor în tartar de-a rostogolul. HOGAȘ, M. N. 164. Sînt întruparea tartarului spre care mă-mpinge disperarea. MACEDONSKI, O. II 259. Trimise pe Ercule să-i aducă din iad sau din tartar pe cîinele cel cu trei capete. ISPIRESCU, U. 65. ◊ Fig. Fochiștii... ieșeau cîte unul din tartarul căldurilor. BART, E. 47. – Accentuat și: tartar.

TARTAR¹ s. m. v. tartor.

TARTAR, tartaruri, s. n. (În mitologia antică) Loc așezat în fundul infernului, în care se presupunea că erau chinuiți cei care păcătuiau față de zei: (în credința creștină) iad, infern. – Slav (v. sl. tartarŭ din gr.).

TARTAR, -Ă adj. Tătăresc. ◊ Biftec tartar = mușchi fript foarte puțin; sos tartar = sos rece, foarte picant din maioneză pregătită cu gălbenușuri de ou fierte tari, la care se adaugă ceapă tocată fin și muștar. [< fr. tartare].

TARTAR adj. inv. tătăresc. ♦ biftec ~ = mușchi fript foarte puțin; sos ~ = sos rece, foarte picant, din maioneză pregătită cu gălbenușuri fierte, la care se adaugă ceapă tocată fin, castraveți în oțet, pătrunjel verde și muștar. (< fr. tartare)

TARTAR ~uri n. 1) (în mitologia antică) Loc situat în fundul infernului, în care se credea că erau chinuiți titanii aruncați acolo de Zeus. 2) pop. (în religia creștină) Loc de chinuri veșnice, unde se crede că ajung, după moarte, sufletele celor păcătoși; iad; infern; gheenă. /<sl. tarutaru, gr. tártaros

tartar n. 1. Mit. infernul popoarelor antice; 2. (poetic) iad: am dat al meu suflet la negrul Tartar BOL. [V. tartor].

Tartar n. Mit. infernul popoarelor antice.

tártar m. (vsl. tartarŭ, d. vgr. tártaros, de unde și lat. tártarus, ĭadu). Est. Fam. Maĭ-marele dracilor, drac (în general). Șef, căpitan: tu eștĭ tartaru răutăților. Iron. Jidan. – În vest tártor.

TARTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor; p. gener. drac. ♦ Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu severitate, despotic. ♦ Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează, care comite fapte reprobabile. – Cf. tartar².

TARTRU, tartruri, s. n. 1. Amestec sedimentar depus pe fundul vaselor în care se păstrează vinul și care conține tartrat de potasiu și alte substanțe; tirighie. 2. (Și în sintagma tartru dentar) Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; detritus. – Din fr. tartre.

TĂTAR, -Ă, tătari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Republicii Tatarstan sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni ale Rusiei, Ucrainei etc. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă din statul și mai târziu din hanatele formate în urma cuceririlor lui Genghis-han și ale urmașilor săi, invadând în sec. XIII centrul și sud-estul Europei și întemeind statul Hoarda de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de tătari. – Din tc. tatar.

tantor sm vz tartor

tartăr sn vz tartar²

tartâr sm vz tartor

tartor sm [At: BIBLIA (1688), 381²/13 / V: (reg) tant~, ~tar, ~tăr, ~e, ~tur / Pl: ~i / E: tartar²] 1 Căpetenia dracilor Si: scaraoțchi. 2 (Pex) Drac (1). 3 (Pfm; fig) Conducător al unei tagme, al unui grup care conduce cu asprime Si: dictator. 4 (Pfm; fig) Persoană fără scrupule. 5 (Pfm; fig) Capul răutăților.

tartore sm vz tartor

tartru sn [At: COSTINESCU / V: (înv) ~tar / Pl: ~ri / E: fr tartre] 1 Sediment depus pe pereții vaselor în care se păstrează vinul și care conține tartrat de potasiu și alte substanțe Si: (pop) tirighie (1). 2 (Șîs ~ dentar) Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune pe suprafața dinților Si: detritus, piatră. 3 (Chm; îs) ~ emetic (sau stibiat) Emetic (1).

tartur sm vz tartor

tătar, ~ă [At: (cca 1650-1670) GCR I, 235/6 / V: (înv) tart~ / Pl: ~i, ~e / E: tc, tt tatar, fr tartare, ger Tartar] 1 sm (Înv) Persoană care făcea parte din triburile mongole, care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa Centrală, constituind statul Hoarda de Aur. 2-3 smf Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau care este originară de acolo Si: (îvr) tatarin (1-2). 4 smp Populația de bază din Republica Tătară. 5 sm (Pfm; îe) Doar nu vin (sau dau) ~ii Se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. 6 sm (Pfm; îe) Parcă-l alungă ~ii din urmă) Se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 7 sm (Pfm; îe) Lumea (sau țara) piere (moare) de ~i și el bea cu lăutari Se spune despre cineva care nu se sinchisește de nimic. 8 sm (Pfm; îae) Se spune despre cineva care nu vrea să știe de păsurile altora. 9 sm (Pfm; pex) Om crud, nemilos. 10 sm (Înv) Curier poștal (călare) Si: sol, ștafetă. 11 sm (Mtp) Monstru. 12 sm (Reg; art.) Vânt care bate dinspre răsărit. 13 sm (Orn; reg; șîc ~de-sihlă) Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). 14 sm (Reg; șîc ~-de-mături) Plantă erbacee din familia gramineelor, întrebuințată la confecționarea măturilor Si: (reg) mătură (Sorghum vulgare). 15 sm (Bot; reg; și îae) Mătură (Sorghum technicum). 16 sm (Bot; reg; și îae) Gaolean (Sorghum saccharatum). 17 a Care aparține tătarilor (4) Si: tătăresc (1). 18 a Privitor la tătari (4) Si: tătăresc (2). 19 a Caracteristic tătarilor (4) Si: tătăresc (3). 20 a Care este originar din Republica Tătară Si: tătăresc (4). 22 sf, a (Șîs limba ~ă) (Limba) vorbită de tătari (4).

târtâr av [At: UDRESCU, GL. / E: ns cf târ²] (Mun; fam; îe) ~cap, ~ fund Se spune despre un om scund și îndesat.

țarțar sm vz țârțar

țărțar sm vz țârțar

țărțare sf vz țârțar

țânțar³ sm vz țârțar

țârțar sm [At: LB / V: țur~, țăr~, țar~, țânț~, țărțare sf, ~e sf / Pl: ~i / E: ns cf țârțâr] 1 (Reg; csc; șîs țurțarii mieilor) Măzăriche. 2 (Reg; csc) Fulgi mici de zăpadă. 3 (Reg; csc) Grindină. 4 (Reg) Sloi de gheață Si: țurțur¹ (1). 5 (Bot; Olt) Măzăriche (Vicia sativa). 6 (Bot; Olt; lpl; îf țărțari) Coroniște (Coronilla varia). 7 (Bot; Olt) Numele unei plante asemănătoare cu bobul, probabil oreșniță (Lathyrus tuberosus).

țârțare sf vz țârțar

țurțar sm vz țârțar

TARTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor; p. gener. drac. ♦ Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu asprime, despotic. ♦ Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează, care comite fapte reprobabile. – Cf. tartar².

TARTRU, tartruri, s. n. 1. Amestec sedimentar depus pe fundul vaselor în care se păstrează vinul și care conține tartrat de potasiu și alte substanțe; tirighie. 2. (Și în sintagma tartru dentar) Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; detritus. – Din fr. tartre.

TĂTAR, -Ă, tătari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia și Europa. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană și centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba tătară. – Din tc. tatar.

TARTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor, drac. Trupul îl ia pămîntul și sufletul îl ia tartorul. CĂLINESCU, E. O. II 295. Era adunată acolo toată liota diavolilor cu tartorul lor. I. CR. I 77. ◊ (Cu sens atenuat) Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă. CREANGĂ, P. 240. ♦ Conducătorul unei tagme, unui grup (v. șef); (în special) cel care conduce cu asprime, cu teroare. Se înșelau însă și tartorii mai mari și tartorii mai mici închipuindu-și că muncitorii vor mai suferi exploatarea și umilința. PAS, Z. IV 52. Căpitanul Costache Chehaia, chiorul, marele tartor al dorobănțimii. C. PETRESCU, A. R. 7. Era p-acolo și tartorul zeilor, pre nume Joe. ISPIRESCU, U. 6. ♦ Om fără scrupul, care își impune voința, care terorizează. Tartor în Prundeni era Codîrlă, omul lui Grigoriu. PAS, L. I 305. – Variantă: (învechit) tartar s. m.

TARTRU s. n. 1. Sediment care se depune pe pereții butoaielor cu vin nou; tirighie. 2. Substanță calcaroasă, de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; piatră.

TĂTAR¹, -Ă, tătari, -e, adj. Din neamul tătarilor, tătăresc. Republica Sovietică Socialistă Autonomă Tătară. – Variantă: (învechit) tartar, -ă (ALEXANDRESCU, M. 11) adj.

TARTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor; drac. ♦ Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu asprime. ♦ Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează. – V. tartar.

TARTRU, tartruri, s. n. 1. Sediment care se depune pe pereții butoaielor cu vin nou; tirighie. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților. – Fr. tartre.

TARTRU s.n. 1. Substanță salină care se depune la fundul și pe pereții butoaielor cu vin nou. 2. Substanță calcaroasă care se depune pe coroana dinților; detritus. [Pl. -uri, -re. / < fr. tartre].

TARTRU s. n. 1. substanță salină care se depune pe pereții butoaielor cu vin nou. 2. substanță calcaroasă care se depune pe coroana dinților; detritus. (< fr. tartre)

TARTOR ~i m. 1) rel. Căpetenie a dracilor. 2) fig. Conducător despotic al unei găști. 3) fig. Individ lipsit de scrupule, care comite fapte reprobabile, recurgând la teroare. /Din tartar

TARTRU ~ri m. Depunere salină cu aspect sticlos, acră la gust, care se formează pe fundul și pereții butoaielor de vin. ◊ ~ dentar sediment calcaros care se formează pe suprafața dinților; detritus. [Sil. tar-tru] /<fr. tartre

TĂTAR² ~ă (~i, ~e) v. TĂTĂRESC. /<tăt., turc. tatar

TĂTARĂ f. mai ales art. Limba tătarilor. /<tăt., turc. tatar

tartor n. 1. căpetenia dracilor: mai îngăduește puțin, tartorule! CR. 2. drac, demon: dihorul ca un tartor te mușcă înveninat ISP.; 3. mai marele: tartorul zeilor pe nume Joie ISP.; 4. om rău, afurisit. [Vechiu-rom. tartar, iad «aceia toți se duc în focul nestins... și în tartar», Cugetări în ora morții, cam 1550 [= lat. TARTARUS numele infernului și al zeului infernal Pluton (printrun intermediar grecoslavon); cf, în privința sensului, it. Orco, uriaș antropofag; (din lat. ORCUS, sinonim CU TARTARUS)].

tartru n. 1. depozitul ce vinul lasă în buți și în sticle; 2. sediment ce s’alipește de dinți și le înnegrește smalțul.

tártor, V. tartar.

*tártru n., pl. urĭ (fr. tartre, d. mlat. tártarum, poate de orig. ar.). Chim. Depozit salin (tirighie) care se prinde de doagele butoaĭelor saŭ de gărăfile în care a fost vin. Med. Strat gălbuĭ care se formează pe dințĭ cînd nu te foloseștĭ de eĭ, cînd mănîncĭ numaĭ c’o parte. Strat văros care se formează în cazanele cu abur.

tartar² s. n.

tartar¹ adj. invar. (biftecuri ~)

tartar¹ adj. invar.

!tartar² s. n.

tartar s. n., pl. tartaruri

tartar adj. m., pl. tartari; f. sg. tartară, pl. tartare

Tartar.

tartor s. m., pl. tartori

tartru s. n., art. tartrul; (tipuri) pl. tartruri

!tătar adj. m., s. m., pl. tătari; adj. f. tătară, pl. tătare

tătară (limbă) s. f., g.-d. art. tătarei

tartor s. m., pl. tartori

tartru s. n., art. tartrul; (tipuri) pl. tartruri

tătar adj. m., s. m., pl. tătari; adj. f., s. f. tătară, pl. tătare

tătară (limbă) s. f., g.-d. art. tătarei

tartor s. m., pl. tartori

tartru s. n., art. tartrul, pl. tartruri

tătar s. m., adj. m., pl. tătari; f. sg. tătară, g.-d. art. tătarei, pl. tătare

tătară (limba) s. f., g.-d. art. tătarei

TARTAR s. v. iad, infern.

tartar s. v. IAD. INFERN.

TARTOR s. 1. v. satana. 2. v. drac.

TARTRU s. 1. piatră de vin, (pop.) tirighie. (~ depus pe butoaie.) 2. (MED.) detritus, piatră. (~ dentar.)

TĂTAR adj. tătăresc. (Triburile ~.)

ȚÂRȚÂR s. v. pițigoi-codat.

TARTOR s. 1. lucifer, satana (art.), scaraoțchi, (pop.) sarsailă, vătafu (art.), mamonul dracilor, michiduță cel bătrîn, (reg.) sarsaor. (~ e căpetenia dracilor.) 2. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul (art.), naiba (art.), necuratul (art.), satană, (livr.) belzebut, (rar) scaraoțchi, (pop. și fam.) michiduță, nichipercea (art.), pîrlea (art.), sarsailă, (pop.) faraon, idol, impelițatul (art.), mititelul (art.), nefîrtatul (art.), nevoia (art.), pîrdalnicul (art.), procletul (art.), pustiul (art.), vicleanul (art.), cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, (înv. și reg.) mamon, săcretul (art.), sotea (art.), (reg.) hîdache, năpustul (art.), spurc, spurcat, șeitan, șotcă, ucigan, (Transilv., Ban. și Maram.) bedă, (Mold. și Bucov.) benga (art.), (prin Bucov.) carcandilă, (Transilv. și Mold.) mutul (art.), (prin Mold. și Bucov.) pocnetul (art.), (prin Olt.) sarsan, (prin Mold.) scaloi, (prin Bucov.) șlactrafu (art.), (înv.) împiedicătorul (art.), nepriitorul (art.), (eufemistic) păcatul (art.), (eufemistic) păcatul (art.)

TARTRU s. 1. (pop.) tirighie. (~ depus pe butoaie.) 2. detritus, piatră. (~ dentar.)

TĂTAR adj. tătăresc. (Triburile ~.)

țîrțîr s. v. PIȚIGOI-CODAT.

tartor (-ri), s. m. – 1. Șeful demonilor și al duhurilor rele în general. – 2. Demon. – 3. Instigator, autor, protagonist al unor fapte rele. – Var. înv. și Mold. tartar. Gr. τάρταρος (Murnu 55), parțial prin intermediul sl. tartarŭ. Modificarea vocabulismului pare a se datora unei analogii cu martor (ar trebui să se pornească de la *tartăr, căci tartar reprezintă pronunția mold.). – Der. tartoriță, s. f. (diavoliță; autoarea unei fapte rele). Tartacot, s. m. (spiriduș pitic și rău în basme) poate fi și el o deformare a lui tartar, ca cea din tatar, cf. tatarcă „tătăroaică”. Bg. tartor, pe care Conev 107 îl dă drept etimon al rom., ar putea proveni din rom.

TARTAR adj. În gastronomie, preparat în stil tătar sau foarte picant; biftec tartar = carne de vacă crudă, tocată, servită cu fileuri de sardele și gălbenuș de ou crud deasupra (fr. bifteck tartare; germ. Tatarenbeefsteak); sos tartar = sos picant rece, din maioneză amestecată cu bucățele de albuș fiert, eșalot, capere și verdeață tocată mărunt (fr., engl. sauce tartare; germ. Tatarensauce), iar ca preparat casnic, sos rece din maioneză amestecată cu muștar foarte iute, asezonat divers.

țârțar, țârțari, s.m. (reg.) 1. măzăriche. 2. nume de plantă erbacee.

TĂTARĂ s. f. (cf. tc. tatar): limbă din ramura vest-hunică, grupul limbilor kâpceak, subgrupul kâpceako-bulgar, vorbită de tătari, locuitori ai R. Tătare din Federația Rusă, ai regiunilor învecinate acesteia, ai unor părți din Siberia și de tătarii răspândiți în Astrahan, Kasimovski, Ural, R. Bașkiră, R. Ciuvașă și R. Mordvină, din aceeași Federație Rusă. Se caracterizează printr-o mare bogăție de sinonime, omonime, antonime și expresii frazeologice. Studierea ei a început în secolul al XI-lea de către arabi și turci, care au creat dicționare și gramatici pentru diferite limbi turcice. Cele mai vechi atestări de limbă literară t. datează din secolul al XVI-lea. Între secolele al XVI-lea – al XIX-lea, în limba t. s-a creat o bogată literatură; tot atunci ea s-a dezvoltat sub influența limbii vechi uigure, care i-a îmbogățit mult vocabularul. În secolul al XVIII-lea, t. a fost studiată de ruși, care au elaborat dicționare bilingve și gramatici ale acestei limbi. În secolul al XIX-lea, t. literară s-a îmbogățit cu termeni din toate domeniile științei. T. are trei dialecte distincte: central (al tătarilor de pe Volga, în număr de peste un milion și jumătate), de apus (al tătarilor din afara R. Tătare, în număr de peste trei sute de mii) și de răsărit (al tătarilor din Siberia, în număr de peste o sută de mii). Există și graiuri tătare amestecate – ca cel din Astrahan, din R. Bașkiră sau din Urali. T. vorbită în România (Dobrogea) provine din alte două subgrupuri de limbi vest-hunice decât cel kâpceako-bulgar: din subgrupul kâpceako-polovțian, denumit krâm-tătar după locul de unde au venit vorbitorii lui (Crimeea) și din subgrupul kâpceako-nogai, denumit nogai-tătar, după numele neamului Noghai, descendent din nepotul lui Gingis-Han. Krâm-tătara este vorbită azi de un număr relativ mic de oameni, care locuiesc în R. Uzbekă din Federația Rusă. Ea are două dialecte: cel de nord și cel de sud. Este înrudită cu dialectele tătare din Bielorusia și Lituania. Cele mai vechi documente în krâm-tătară sunt din secolul al XVII-lea (inscripții și scrisori ate hanilor din Crimeea). În locul ei, s-a folosit ca limbă literară limba turcă. În ultimele decenii a evoluat către o limbă literară apropiată de limba vorbită. A făcut împrumuturi din arabă și persană încă din perioada Hoardei de Aur, iar azi se îmbogățește cu termeni internaționali. Limba tătarilor din Dobrogea a fost puternic influențată de aceea a turcilor anatolieni, care locuiesc tot acolo. Este recunoscută pe plan național contribuția deosebită a cercetătorului Vladimir Drimba în studiul limbii tătarilor din România.

TARTAR subst. 1. Tartară, S., ard. (C Cos II 476). 2. Cf. Tartărăul munte (Sur VI).

tartor, tartori s. m. 1. om fără scrupule, care își impune voința / care terorizează / care comite fapte reprobabile 2. persoană cu puteri discreționare într-o societate / într-o întreprindere etc.