TÂMP, -Ă, tâmpi, -e, adj. 1. (Înv. și pop.; adesea substantivat) Prost; tâmpit (1). 2. (Înv. și reg.; despre obiecte ascuțite) Cu vârful sau cu tăișul tocit, știrbit; tâmpit (2). – Din sl. tonpŭ. Cf. magh. tompa.

tâmp⁴, ~ă [At: CANTEMIR, HR. 222 / Pl: ~i, ~e / E: vsl тѫпъ] 1 a (Îrg; d. obiecte ascuțite) Cu vârful sau cu tăișul tocit, știrbit. 2 a (Îrg; îe) A fi ~ la vedere A nu vedea bine. 3 a (Reg; d. bârne) Rotunjit la capete. 4-5 smf, a (Îvp) (Persoană) tâmpită (7) Si: prost. 6 a (Îvp; d. privirea, facultățile sau manifestările oamenilor) Care exprimă tâmpenie (1). 7 av (Îvp) în felul tâmpilor (4).

țâmb smn vz țâmp

țâmp sm [At: ANTROP. 33/24 / V: ~mb smn, (îvr) țimp sm, țomb, țop sn / Pl: ~i sm, ~uri, ~e sn / E: mg comb] 1 (Îrg) Coapsă la om. 2 (Ban; Trs) Coapsă (mai ales la picioarele de dinapoi) la animale Si: (reg) arm (1). 3 (Ban; Trs) Fiecare dintre cele două părți cărnoase din regiunea posterioară a corpului la animale Si: (reg) bucă (2). 4 (Ban) Bucată mare de carne Si: ciozvârtă (5). 5 (Reg) Picior de pasăre tăiat pentru consum Si: (reg) copan¹ (3), (reg) cotoi¹ (1), (reg) țubac.

țimp sm vz țâmp

țomb sn vz țâmp^[1] corectat(ă)

țop⁴ s vz țâmp

TÂMP, -Ă, tâmpi, -e, adj. 1. (Înv. și pop.; adesea substantivat) Prost; tâmpit (1). 2. (Reg.; despre instrumente ascuțite) Cu vârful sau cu tăișul tocit, știrbit; tâmpit (2). – Din sl. tonpŭ. Cf. magh. tompa.

TÎMP, -Ă, tîmpi, -e, adj. 1. Tîmpit. Tîmp nu-i; se poartă cîteodată ca și cum ar fi în puterea sănătății. SADOVEANU, P. M. 17. Spre orașul plin de turle Stau privind c-un aer tîmp. TOPÎRCEANU, P. 216. Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și tîmp în feliul său. CREANGĂ, A. 89. ◊ (Adverbial) Oarță rîdea tîmp, dezvelindu-și gingiile lăptoase. C. PETRESCU, R. DR. 237. ◊ (Substantivat) Ascultă gură-cască și cu ochi de tîmp. GALACTION, O. I 54. 2. (Despre instrumente ascuțite) Cu vîrful sau tăișul tocit, știrbit. Sinălăul este un cuțit gros, tîmp, nu mult încovoiat. PAMFILE, I. C. 43.

ȚÎMP, țîmpuri, s. n. (Regional) Pulpă, coapsă de animal (mai ales de pasăre); copan.

ȚÎMP, țîmpuri, s. n. (Reg.) Coapsă de animal; copan. – Magh. comb.

TÂMP ~ă (~i, ~e) 1) și substantival rar (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot; nerod; stupid; năuc. 2) reg. (despre obiecte de tăiat) Care are tăișul sau vârful ros și nu mai taie. /<sl. tonpu

tâmp a. netăios, tocit: cuțit tâmp [V. tâmpì].

2) tîmp, -ă adj. (vsl. tompŭ, tocit; sîrb. tup, rus. tupóĭ, tocit, idiot). Tîmpit. Adv. În mod tîmpit.

țîmp n., pl. urĭ (ung. comb). Ban. But, cĭozvîrtă.

tâmp (pop., fam.) adj. m., pl. tâmpi; f. tâmpă, pl. tâmpe

tâmp (pop., fam.) adj. m., pl. tâmpi; f. tâmpă, pl. tâmpe

tâmp adj. m., pl. tâmpi; f. sg. tâmpă, pl. tâmpe

TÂMP adj., s. v. cretin, idiot, imbecil, tâmpit.

ȚÂMP s. v. coapsă.

tîmp adj., s. v. CRETIN. IDIOT. IMBECIL. TÎMPIT.

țîmp s. v. COAPSĂ.

Tâmp ≠ ager, deștept, inteligent, isteț, mintios

tîmp (-pă), adj. – 1. Tocit, știrb. – 2. Obtuz, tont, prost. Sl. tąpŭ „obtuz” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o rădăcină expresivă romanică, temp- (REW 8626), astfel că tîmpă, s. f. (coastă, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin lat. sau mai bine (*timpa, cf. calabr. timpa „prăpastie”, timpariellu „muncel”, timpune „colnic”, campid. temba „bulgăre de pămînt”, sicil. timpa prăpastie, sp. atempa „pășuni în locuri joase”, cf. REW 8739; Drăganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studii rum., III, 86; Iordan, BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o rădăcină expresivă internă, din aceeași familie cu lat. tumbae, mgr. δοῦμπα „tumul”, germ. stumpf „tocit”. Der. tîmpi, vb. (a roade, a toci; a idioți, a îndobitoci); tîmpeală (var. tîmpenie), s. f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpiș, s. n. (înv., oblic); tîmpitor, adj. (care prostește); tupi (var. Mold., tuchi), vb. (a nivela; a năuci; a zăpăci; a ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalității, cf. piti; tupila, vb. refl. (a se reduce, a se micșora), de la tupi ca pitula de la piti; tupiliș, adv. (pe ascuns, pe furiș), cf. pituliș. – Cf. întîmpina.

țâmp, țâmpuri, s.n. (reg.) 1. șold, coapsă. 2. copac, țubac.

TÎMP, -Ă subst. „vîrf de munte”; adj. „tocit”. I. 1. Tîmp/u, ard., 1758 (Paș); -ăscu (Buc); -escu (Șez); -ești s.; -ulești fam. (AO XV 65). 2. Tîmpa b. (Cat; 17 B I 171; Ștef; 16 A I 259, III 73, 182; Tec I; Paș; A Gen II 66; Sd VI 469); și t. 3. Tîmpău (Șez). Tîmpea (Moț; 16 A III 73); – din Bîrsa (Sd X). 5. + -lea: Tîmplea, ard., 1726 (Paș) sau < subst. tîmplă. 6. Tîmpoae f. (16 A IV 41) marital. 7. + -iș: Tîmpișul (Dm). 8. Tîmpele s. 9. Tămp/ea (Giur 93); -eștii, neam brașovean (BC XII 88). II. Cu î > a, ea, e, i: 1. Tampa din Bîrsa (Sd X); – Pătru (Șchei I). 2. Teampea (Ard; Șchei I). 3. Tempu (I Bot 6). 4. Temp/ea, ard., 1726 (Paș; Sd X); -eanu, V. 5. Tempeș, ard. (Paș). 6. Timpășor (Ștef).