SĂRĂCUȚ, -Ă, sărăcuți, -e, adj. (Uneori substantivat) Diminutiv al lui sărac. 1. v. sărac (1). Era sărăcuț... trăia tot cu noduri fripte învăluite cu răbdări prăjite. RETEGANUL, P. I 59. Pentru niște sărăcuți ca noi îi greu de făcut trebi de acestea. CREANGĂ, P. 258. Bădița cel sărăcuț, zău! acela mi-i drăguț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38. ♦ Care dovedește sărăcie; sărăcăcios. Un tînăr – aer și maniere de mic împiegat; costum cam sărăcuț, dar curățel. CARAGIALE, S. U. 42. Cine-a întîlnit vrodată în calea sa un popă îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat... CREANGĂ, A. 133. ◊ (Adverbial) Au cerut să fie lăsat înaintea lui. Hargații însă nu prea voiau să-l lase, pentru că era cam urît la chip și îmbrăcat cam sărăcuț. SBIERA, P. 141. 2. v. sărac (4). Ilincuța s-a pogorît cu cofele devale, la fîntînă, și bietul Toader a petrecut-o cum își luase obicei. Sărăcuții nu s-au mai suit în deal! I-am găsit pe amîndoi, căzuți lîngă fîntînă, albi și neatinși... fîntîna e otrăvită. GALACTION, O. I 255. Ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. Atunci, iedul de sub chersin, să nu tacă! – îl păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul! – Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ◊ (Substantivat, în expr., variind, de obicei, după gen și după număr) Sărăcuțul (sau sărăcuț) de mine (de tine etc.) = bietul de mine (de tine etc.). Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi. CREANGĂ, P. 22. Tovarășul meu, neamțul, se făcuse nevăzut. – Sărăcuț de maica mea! strigă din băierile inimei Bisoceanul, s-a răpus domnul Ininger. ODOBESCU, S. III 189.