SĂRITĂ, sărite, s. f. 1. (Numai în expr.) A-și pierde sărita sau a-și ieși din sărite = a-și pierde cumpătul, a se enerva. Nu-și ieșea din sărite. Nu striga și nu înjura. PAS, Z. I 283. Trage, domnule, odată cocoșul și nu-mi umbla mie cu marafeturi, că-mi pierd sărita! C. PETRESCU, Î. II 55. «Cam așa, dar iar nu prea», – îmi răspunse munteanul, pierzîndu-și oarecum sărita în urma glumei mele. ODOBESCU, S. III 196. A scoate (pe cineva) din sărite = a supăra rău, a înfuria pe cineva. Mă scoate din sărite. Într-o zi o să terminăm cu un scandal. SEBASTIAN, T. 76. Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiță îl scoase cu desăvîrșire din sărite. SLAVICI, O. I 165. Cuvintele d-tale pot să mă scoată din sărite. ALECSANDRI, T. 510. 2. Săritură, salt; p. ext. distanță mică. (Cîrtița) nu-și putea găsi calea spre mușunoiul cu puii flămînzi, care nu era decît la o sărită de la dînsa. SLAVICI, la TDRG. Nu se putu afla care ar fi îndrăznit a se întrece cu mine în sărite. ȚICHINDEAL, F. 202. Și să fi sărit Două-trei sărite. TEODORESCU, P. P. 65. ◊ Loc. adj. De-a sărita = cu sărituri, săltăreț. Trei scuturate în loc, de aci trei pași de-a sărita în... vîrful degetelor, în dreapta. La HEM 1527.