SĂMĂLUITOR adj. și s. m. (Mold.) (Persoană) care judecă, gîndește, chibzuiește. Că aceasta nu numai dobitoacele sămăluitoare (adecă oamenii), ce nici dobitoacele simțitoare vedem că nu fac. CD 1698, 28^v. Apoi giudecătoriu asuprelelor mele și drept sămăluitoriu să le poftesc. CANTEMIR, IST. Petavie, iscusit a vremilor sămăluitoriu. CANTEMIR, HR.; cf. CD 1770, 34^v. ♦ Capabil, destoinic. Și mai vîrtos pentru ca toți ai cărora ochi sămăluitori sînt să vadă și să mărturisească. CANTEMIR, DIVANUL. Etimologie: sămălui + suf. -tor. Vezi și nesămăluit, nesămăluitor, sămălui, sămăluință, sămăluire. Cf. c h i t i t¹ (2), h î t r u (1), ocoș, răsăjduitor; harnic (2), s t a v ă r (de ~).