SĂMĂLUI vb. 1. (Mold.) A calcula, a socoti. Tri vestiți și a vremilor iscusiți sămăluitori ... cursul anilor nu numai istoricește, ci încă și astrologhicește foarte curat, sămăluind din toate invălăluciturile îi descurcă. CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Socotind cu firea sa că aceale greșeale a lui nu le sămăluiaște Dumnâdzău întru nemică. CRON. 1689, 42^v. 2. (Mold., Trans. SE) A gîndi, a chibzui, a judeca. A: Iară omul acela, fiind înțălept, au sămăluit ș-au giudecat că acesta lucru iaste o socoteală dumnădzăiască. DVS, 12^r. Să nu părăsim de-a cercetarea și de-a nesâmăluirea pre sine, socotind în mentea noastră pururea viata părinților. L SEC. XVII, 137^v. C: Au sămăluit cu firea lor și au pricepui că mare urgie au biruit pre împăratul. S, 82^r-82^v. // B: În toate zilele alt lucru nu mai făcea, ci tot vrăji, si sămăluia cum va mai munci pre oameni să crează în bozii lui. LET. 1758, 94^v; cf. L ante 1693, 217^v-218^r. 3. (Mold.) A aprecia; a presupune, a conchide. Sămăluiaște-să aceste să fie fost crai dachilor pre vrămile lui Iulie Chesar. CANTEMIR., HR, Această vîrstă a lui Milutin o sămăluiește Posonie. CANTEMIR, HR. Etimologie: magh. számolni. Vezi și nesămăluit, nesămăluitor, sămăluință, sămăluire, sămăluitor. Cf. c h i t i (2), r ă s ă j d u i, r ă s c h i t i; b i c i l u i.