1) sîn n., pl. urĭ (lat. sinus, it. sp. seno, pv se, fr. sein, pg. seio). Pept, partea de afară a peptuluĭ: mama strîngea copila la sîn. La omu îmbrăcat și încins, partea dintre haine și pept: copiiĭ veneaŭ cu sînurile pline de zarzăre. A sta cu mînile’n sîn, a privi indiferent, a sta ca un leneș. Eŭf. Țîță: a da sînu copiluluĭ. Centru, parte interioară: în sînu pămîntuluĭ, (fig.) în sînu uneĭ societățĭ, în sînu familiiĭ. Rar. Golf (Maĭ des sin, dar ob. golf). M. pl. Eŭf. Țîțe.