SURÎS, surîsuri, s. n. Faptul de a surîde; rîs tăcut, redus la o mișcare specifică a buzelor; zîmbet. Surîsul mamei legănîndu-și visul. FRUNZĂ, Z. 19. Avîntul lui stîrni mici surîsuri ironice primprejur. REBREANU, R. I 40. Radu avea un surîs trist, care pe Gheorghe îl amăra cumplit. VLAHUȚĂ, O. A. I 99. ◊ Fig. Și-mi înfloreai în suflet tot mai dragă, Curată ca surîsul dimineții. CERNA, P. 109. – Pl. și: (rar) surîse (EMINESCU, O. IV 83).