SURATĂ, surate, s. f. Prietenă apropiată ca o soră. Au fost odată două fete vecine, care se numeau una pe alta surată, adică sorioară, prietină, pentru că ele, de cum s-au cunoscut, trăiau foarte bine între-olaltă. MARIAN, O. II 70. La noi, bărbații se ziceau «frați de cruce» și femeile «surate». GHICA, S. 94. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit Și aseară s-au vorbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (Metaforic) Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, surată, Gînduri bune. COȘBUC, P. I 105. ◊ Expr. (Popular, despre femei) A se prinde surate = a lega între ele prietenie trainică. ♦ Termen familiar, prietenesc (de obicei pus înaintea numelui unei femei despre care vorbește sau căreia i se adresează cineva). Am văzut pe surata Chira și pe surata Lena. SADOVEANU, A. L. 189. Ia dă-ntr-o parte gluma și spune-ne, surată... Nu e mijloc pe-aicea, prin sat să ne faci rost Ca să aflăm la noapte și noi vreun adăpost? MACEDONSKI, O. II 57. Ești bună, surată, să mă găzduiești oleacă? POPESCU, B. II 116. ◊ (Glumeț) Cîteodată ochii se înălțau în văzduh, după bombele turcești, ce băteau pînă la Verbița, sau se spărgeau în aer, vîjîind și trosnind. – Primește-o, Ghiță, că ți-e surată. D. ZAMFIRESCU, R. 233. ♦ (Mai ales la pl.) Fată, femeie de la țară. Vine-un călăreț în goană, Sar lătrînd în drum dulăii. Rîd suratele gătite, Mînă-n mînă cu flăcăii. IOSIF, V. 53.