supletiv, ~ă a [At: ALEXI, W. / Pl: ~i, ~e / E: fr suppltétif] 1 (Grm; d. forme gramaticale ale aceleiași paradigme) Care provine de la o rădăcină diferită de cea de bază Si: (rar) completiv. 2 (Jur; d. o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel în actele juridice pe care le încheie. 3 (Pex) Facultativ.

SUPLETIV, -Ă, supletivi, -e, adj. (Despre forme gramaticale) Care întregește, completează schema flexionară a unui cuvînt. Verbul «a fi» are în flexiunea sa formele supletive «sînt» și «este», care provin de la alte radicale decît verbul «a fi».

SUPLETIV, -Ă adj. (Despre forme gramaticale) Care completează schema flexionară a unui cuvînt. [< fr. supplétif, cf. lat. suppletus].

SUPLETIV, -Ă adj. 1. (despre forme gramaticale) care completează schema flexionară a unui cuvânt. 2. (despre o normă legală) care se aplică în măsura în care părțile nu convin altfel, prin actele juridice pe care le încheie; interpretativ, facultativ. (< fr. supplétif)

SUPLETIV ~ă (~i, ~e) (despre forme gramaticale) Care completează paradigma formelor flexionare ale unui cuvânt; care își modifică radicalul. [Sil. su-ple-] /<fr. suppletif

supletiv a. care completează.

*supletív, -ă adj. (lat. suppletivus). Gram. Suplementar, care completează înțelesu cuvîntuluĭ principal.

supletiv (desp. su-ple-) adj. m., pl. supletivi; f. supletivă, pl. supletive

supletiv (su-ple-) adj. m., pl. supletivi; f. supletivă, pl. supletive

supletiv adj. m. (sil. -ple-), pl. supletivi; f. sg. supletivă, pl. supletive

SUPLETIV adj. (JUR.) facultativ. (O normă legală ~.)

SUPLETIV adj. (JUR.) facultativ. (O normă legală ~.)

SUPLETIV, -Ă adj. (< fr. supplétif, cf. lat. suppletus): în sintagma formă supletivă (v.).