sunat sn [At: CANTEMIR, ap. DDRF / Pl: (6, înv) ~e / E: suna] 1-11 Sunare (1-10, 12). 12 Marcarea prin mijloace sonore (ritmice) ale ceasului, a anumitor unități de timp (ore, jumătăți sau sferturi de oră) Si: batere, bătaie (47), bătut (2), sunare (15). 13 Emitere, la o oră dinainte stabilită, a unui semnal sonor, continuu (și puternic), pentru a trezi din somn sau a atrage atenția că trebuie făcut un anumit lucru Si: (rar) sunare (16) Vz deșteptare (2), deșteptat¹ (1), trezire, trezit¹. 14 (Îrg) Zvonire. 15 (Ccr) Zvon. 16 (Îpf) Spunere. 17 (Îpf; spc) Stipulare.

SUNAT s. n. Acțiunea de a suna; sunet. Dunărea că o trecea, La baba Sîrba mergea, În scăpătatul soarelui, În intratul vitelor, în sunatul clopotelor. PĂSCULESCU, L. P. 247.

sunat n. acțiunea de a suna.

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce, a emite anumite sunete. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete caracteristice unui vas care nu conține nimic. ♦ (Despre ceas) A marca timpul (prin bătăi mecanice); (despre unele ceasuri) a emite, la o oră dinainte stabilită, un semnal sonor (pentru a trezi din somn, pentru a marca ceva). ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau de veșnicie) = a-i sosi cuiva clipa morții. ♦ (Despre ape) A murmura, a susura. ♦ (Despre anumite obiecte, materiale etc.) A foșni; a trosni, a pocni. ♦ (Despre vânt) A șuiera, a vâjâi. ♦ Tranz. (Pop.) A scutura cu zgomot frâul (pentru a chema calul). 2. Intranz. (Despre cuvinte, cântece, glasuri) A se face auzit, a se auzi, a răsuna. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a-și aminti obsesiv un fapt. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea (cuiva) ceea ce aude. ♦ (Rar; despre urechi) A țiui. ♦ Fig. A-i stărui în minte. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. 4. Intranz. (Despre oameni) A cânta dintr-un instrument muzical. 5. Intranz. A anunța, a vesti ceva prin sunete de clopot sau suflând într-un instrument. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin sonerie, telefon etc. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni, a se auzi vorbindu-se despre ceva. – Lat. sonare.

SUNET, sunete, s. n. 1. Vibrație a particulelor unui mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche. ◊ Sunet asociat = semnal de frecvență audio care însoțește imaginea de televiziune. Sunet complex = sunet compus din mai multe sunete pure. Sunet reverberat = sunet care persistă după ce o sursă sonoră încetează să emită, prelungind sunetul inițial un timp finit. Sunet vobulat = sunet a cărui frecvență variază periodic în jurul unei valori medii, folosit în măsurători electroacustice. 2. Vibrație muzicală. ♦ Anunțare, vestire (a unui eveniment); semnal. 3. Răsunet; ecou. ♦ Vâlvă, gălăgie. 4. (Lingv.) Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulare. – Lat. sonitus.

sun sn [At: PSALT. 80 / V: (înv) sonru / E: ml sonus] 1 (Îrg) Sunat¹. 2 (Înv) Murmur (de ape). 3 (Pex). 3 (Pex) Vuiet. 4 (Olt; Trs) Ecou (1). 5 (Înv; fig) Răsunet. 6 (Pex) Vâlvă.

suna [At: CORESI, EV 338 / Pzi: sun, (înv) sunez / E: ml sonare] 1 vi (Dob; d. obiecte de metal, de lemn, d. părți ale acestora, d. pământ etc.) A produce, a emite sau a propaga sunete (1) ori, pex, zgomote caracteristice (prin atingere, prin lovire, prin ciocnire, prin apăsare etc.) Si: (pop) a da sunet. 2 vi (Îrg; îe) A (-i) ~ (cuiva) cojocul (sau cocoașa sau doagele) A bate tare (pe cineva). 3 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) doagele A fi un obiect foarte uzat. 4 vi (Îae) A fi un sleit de puteri. 5 vi (Îae) A fi aproape de sfârșitul vieții. 6 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) scândura (sau potcoavele ori coliva) în piept A (-i) sosi cuiva momentul să moară Si: (pfm) a-i suna ceasul morții. 7 vi (Îae; pex) A muri. 8-9 vit (C. i. frunze, pex, copaci) A produce un zgomot ușor, (prin mișcare, prin apăsare etc.) Si: a fâșâi, a foșni (1-2), a susura, a șâșâi, a șopoti, a șușoti, a șușui², (rar) a sâsâi, (înv) a prâsui, (reg) a fălălăi, apârâi, a pocni, a șușora. 10 vi (Pan; asr; d. haine, țesături, covoare etc.) A foșni (1-2). 11 vi (Pex; rar; d. crengi uscate, vreascuri etc.) A trosni¹. 12 vi (Spc; d. ape, valuri etc.) A produce un zgomot slab, continuu și monoton Si: a clopoci (1), a murmura, a susura, a șopoti, a șușui², (rar) a zuzui, a zvoni, (înv) a murmui¹, (reg) a ujui. 13 vi (Pex) A vui. 14 vi (Asr; d. vânt sau curenți de aer) A șuiera. 15 vi (Spc; rar; d. lemne ori cărbuni care ard, pex, d. foc) A dudui (6). 16 vi (Pop; d. arme de foc) A pocni. 17 vi (D. instrumente muzicale, d. voce) A emite un șir de sunete armonioase, care alcătuiesc un acord, o melodie etc. 18-19 vit (D. oameni sau grupuri, d. ansambluri orchestrale ori corale etc.) A cânta (o parte dintr-o) bucată muzicală. 20 vi (D. cuvinte sau d. glasuri, d. râsete ori d. plânsete, d. cântece sau d. zgomote) A se face sau a fi auzit până (ori de) departe Si: a se auzi, a răsuna. 21-22 vi (Îe) A (nu)-i ~ (cuiva) bine la (înv în) ureche (sau urechi) A-i produce o impresie auditivă ne(plăcută), (dez)agreabilă. 23 vi (Îe) A (-i) mai ~ (cuiva) (încă) la (sau în) urechi (sau în auz) A-și aminti obsesiv de ceva auzit cândva. 24 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) în minte A-i reveni în amintire cineva sau ceva auzit sau văzut cândva. 25 vi (Construit cu un adjectiv) A părea că... . 26 vi (Fam; d. urechi) A țiui. 27 vi (D. unele instrumente muzicale, d. dispozitive de alarmă, d. aparate, clpote etc.) A emite semnale sonore pentru a atrage atenția cuiva asupra a ceva Si: a bate (18), a cânta, dăngăni (1), tăngăni, țârâi, zbârni, zvoni. 28 vi (Pex; d. oameni) A face să sune (27) soneria de la ușă. 29 vt (Fam; d. oameni) A da telefon. 30 vt (Pop; c. i. frâul calului) A scutura cu zgomot pentru a chema calul. 31 vi (D. ceasuri, mai ales pendule) A marca prin mijloace sonore (ritmice) anumite unități de timp (de obicei orele, jumătățile de oră) Si: a bate (169). 32 vi (D. unele ceasuri) A emite, la o oră dinainte stabilită, un semnal sonor (continuu și puternic) pentru a trezi din somn sau a atrage atenția că trebuie să se facă un anumit lucru Si: a deștepta (1), a trezi. 33 vi (Îe) A-i ~ ceasul (sau, rar, vremea, ora, clipa) (ca ori să) A(-i) sosi (cuiva) momentul să (i) se întâmple ceva. 34 vi (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) ceasul (morții, sau pieirii, rar, de veșnicie) A-i sosi (cuiva) momentul să moară. 35 vi (Pfm; îae) A muri. 36-37 vit (Îrg) A se auzi. 38-39 vit (Îrg) A se zvoni. 40 vi (Îpf; d. comunicări scrise sau vorbite) A fi formulat într-un anumit fel Si: a glăsui (8). 41 vi (D. comunicări scrise sau vorbite; pex) A scrie. 42 vi (D. norme, legi etc sau d. părți ale acestora) A stipula. 43-44 vit (Îe) A ~ a... A corespunde cu... Si: a aduce cu, a sugera că... . 45 vi (Trs) A se referi la... . 46 vi (Trs) A face aluzie la...

sunăt sn vz sunet

sunet sn [At: VARLAAM, C. 123 / V: (pop) sunit, (înv) sunut, (reg) sunăt / E: ml sonitus] 1 Vibrație a particulelor unui mediu, caracterizată prin înălțime, intensitate și timbru, care se propagă prin solide și prin fluide sub forma unor unde statice și care impresionează timpanul și mecanismele urechii mijocii și interne Si: , răsunet, zgomot (liv) son, (reg) sun, șteamăt. 2 Senzația auditivă percepută de ureche, provocată de o vibrație cu frecvența cuprinsă între 16 și 20000 de hertzi Si: răsunet, zgomot, (liv) son, (reg) sun, șteamăt. 3 (Îlv) A da ~ A suna (1). 4 (Spc; asr) Murmur (de ape). 5 (Pex; asr) Vuiet. 6 (Spc; asr) Vâjâit (al vântului). 7 (Spc; asr) Foșnet (al frunzelor). 8 (Spc; îpp) Bubuit (de arme). 9 (Spc) Zgomot specific produs de obiecte metalice prin lovire, prin trântire, prin scuturare etc. Vz: zăngănit. 10 (Pex) Reverberație. 11 (Spc) Vibrație. 12 (Pex) Notă. 13 (Pex) Melodie. 14 (Pex) Cântare (1). 15 (Spc; fon) Element al exprimării orale rezultat din modificarea, prin articulare, a curentului de aer expirat prin aparatul fonator. 16 (Îvr; lpl) Urale. 17 (Fig; înv) Veste. 18 (Pex) Zvon. 19 (Fig; îvr) Sens. 20 (Spc) Semnal sonor specific pentru a atrage atenție a cuiva asupra a ceva Si: (înv) răsunet. 21 (Fig; înv) Răsunet. 22 (Pex) Vâlvă. 23 (Spc) Parte sonoră a unui spectacol. 24 (Îs) Inginer de ~ Specialist în realizarea părții sonore a unui spectacol Si: sunetist.

sunit sn vz sunet

sunut sn vz sunet

ASUNA... Trans. (BUD.) = SUNA...

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce, a emite anumite sunete. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete caracteristice unui vas care nu conține nimic. ♦ (Despre ceas) A marca timpul (prin bătăi mecanice). ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau de veșnicie) = a-i sosi cuiva clipa morții. ♦ (Despre ape) A murmura, a susura. ♦ (Despre anumite obiecte, materiale etc.) A foșni; a trosni, a pocni. ♦ (Despre vânt) A șuiera, a vâjâi. ♦ Tranz. (Pop.) A scutura cu zgomot frâul (pentru a chema calul). 2. Intranz. (Despre cuvinte, cântece, glasuri) A se face auzit, a se auzi, a răsuna. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a-și aminti obsesiv un fapt. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea (cuiva) ceea ce aude. ♦ (Rar; despre urechi) A țiui. ♦ Fig. A-i stărui în minte. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. 4. Intranz. (Despre oameni) A cânta dintr-un instrument muzical. 5. Intranz. A anunța, a vesti ceva prin sunete de clopot sau suflând într-un instrument. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin sonerie, telefon etc. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni, a se auzi vorbindu-se despre ceva. – Lat. sonare.

SUNET, sunete, s. n. 1. Vibrație a particulelor unui mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche. ◊ Sunet asociat = semnal de frecvență audio care însoțește imaginea de televiziune. Sunet complex = sunet compus din mai multe sunete pure. Sunet reverberat = sunet care persistă după ce o sursă sonoră încetează să emită, prelungind sunetul inițial un timp finit. Sunet vobulat = sunet a cărui frecvență variază periodic în jurul unei valori medii, folosit în măsurători electroacustice. 2. Vibrație muzicală. ♦ Anunțare, vestire (a unui eveniment); semnal. 3. Răsunet; ecou. ♦ Vâlvă, gălăgie. 4. (Lingv.) Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulație. – Lat. sonitus.

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce sunete. Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere. SADOVEANU, O. VII 107. Întinse pocalul plin de vin gros de Cnidos. Brățările sunară încet și dulce. C. PETRESCU, A. 21. Pe luncă sună coasa; jos pe vale Copii fac larmă, rîd, se iau la trîntă. IOSIF, P. 34. ◊ (Poetic) Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete înăbușite, lipsite de sonoritate, caracteristice unui vas care nu conține nimic. Bătînd eu într-o dimineață niște cuiere pentru straie, mi s-a părut că sună un perete a gol într-un anumit loc. C. PETRESCU, A. 337. A-i suna (cuiva) scîndura = a-i sosi cuiva ceasul morții; a muri. Lasă-te, puică, de mine, Că viu astăzi, ori viu mîine... Eu de tine m-oi lăsa Cînd mi-o suna scîndura. ȘEZ. I 291. Cînd să mă satur de tine, Lume, lume, soro lume? De tine m-oi sătura Cînd mi-o suna scîndura. TEODORESCU, P. P. 287. A-i suna cuiva doagele, se spune cînd un lucru e hodorogit, fig. cînd un om e sleit de puteri, aproape de moarte. Sună a dogit v. dogit. ◊ Tranz. Ea trecu la volan, Radu alături. Dădu drumul motorului... un timp merse atentă la trecătorii străzilor și la viragii, schimbînd vitezele, frînînd, sunînd clacsonul. C. PETRESCU, Î. II 96. ◊ Tranz. fact. Piciorul cel adevărat... ar fi cel mai suprem dar pe care l-aș face tatii, tatii care a îmbătrînit și-și sună lemnul piciorului prin casă. SAHIA, N. 23. Ascultă neclintită un ceas, două, parc-ar înțelege ce spune vîntul holdelor, ce grăiește murmurul apei, care dă d-a dura petricelele din matcă și le sună. DELAVRANCEA, S. 13. ♦ (Despre ceas) A anunța orele, a marca timpul (prin bătăi mecanice); a bate. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei ce mi-l asculta samă că se scursese a 12-a oară a nopții. EMINESCU, N. 37. ◊ (Poetic) Vecinic în noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat! ALECSANDRI, P. I 151. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau ceasul de veșnicie) = a-i sosi (cuiva) clipa morții. Mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria ca orice muritor. CARAGIALE, O. III 86. Un arnăut... intră și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el... Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă... NEGRUZZI, S. I 21. ◊ Tranz. Un orologiu sună noaptea jumătate, La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ♦ (Despre ape) A susura, a murmura. Sub plopii rari – apele sună, Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Sus în brazii de pe dealuri Luna-n urmă ține strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunînd din valuri. EMINESCU, O. I 104. Din izvoare și din gîrle Apa sună somnoroasă. id. ib. 121. ♦ (Despre anumite obiecte sau materiale) A foșni. Înfiorat de taina singurătății grele, Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar... IOSIF, V. 63. Că de-i vremea rea sau bună, vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 123. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. id. ib. 117. ◊ Tranz. (Poetic) Își sună-n zare plopii argintul frunzei lor. EFTIMIU, C. 118. ♦ (Despre vînt) A șuiera, a vîjîi. Cînd și cînd acel vînt purta șuvoaie de ploi. Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunînd și fluierînd. SADOVEANU, M. C. 51. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ♦ A trosni. Trudnic se-ntinde Drumu-nainte, Putrede vreascuri sună sub pas. DEȘLIU, M. 30. ♦ Tranz. (Popular) A scutura cu zgomot frîul (pentru a chema calul). Sună frîul... și veni calul lui înșelat. ISPIRESCU, L. 166. 2. Intranz. (Despre glasuri, cuvinte, cîntece) A se face auzit, a răsuna. Tremurul frunzei stătu; un glas, hăulind, începu a suna; pe urmă iar porni a cînta frunza. SADOVEANU, O. VIII 51. Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Poetic) Și prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte. EMINESCU, O. I 158. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a se face auzit de cineva, a răsuna în urechea cuiva. N-o mai caut... Ce să caut? E același cîntec vechi, Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi. EMINESCU, O. I 157. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? id. ib. 194. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea cuiva vorbele pe care le aude. ◊ Tranz. fact. Nourii, sosind din cer și din prăpăstii, sunară și ei glas de cutremur. SADOVEANU, O. VIII 252. ♦ (Despre urechi) A țiui. Ghici care ureche îmi sună. ♦ A geme, a se tîngui. Petrea Nastase a venit peste două zile, cu zîmbetu-i sfios și cu vorbele-i pripite, sunînd de durere. SADOVEANU, O. V 558. ♦ Fig. A reveni în minte. Îi suna glasul de departe, din afund de timp. C. PETRESCU, A. R. 192. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gîndu-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună. EMINESCU, O. I 98. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. Sună coasta; turma-ncet Peste cîmpuri face-și calea; Latră cîni de sună valea. COȘBUC, P. II 165. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. Codrul sună, clocotește De-un lung hohot pîn-în fund, Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot, ce-ngrozește. ALECSANDRI, P. I 12. 4. Intranz. (Despre persoane) A scoate sunete armonioase dintr-un instrument muzical; a cînta. Colo se sparge undă de undă alungată; Colo din frunză sună ai noștri călători; Colo privighetoarea suspină-namorată, De vînturi legănată pe patul ei de flori. BOLINTINEANU, O. 199. Cobuz, ciobanu-n Calafat, Suna voios din fluier, Iar noi jucam hora în sat, Rîzînd de-a boambei șuier. ALECSANDRI, O. 237. Apoi badea s-a-nturnat Și din bucium a sunat. TEODORESCU, P. P. 149. Merge el cîntînd, Din cobuz sunînd, Codrii dezmierdînd. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Cum se apropiară de curtea domnească, trîmbițele, fluierele și dobele începură a suna fără întrerupere. SADOVEANU, O. VII 155. Peste vîrfuri trece luna, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. Colo-n crîngul ce-nverzește Sună-un bucium de cireș. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Tranz. (Complementul indică melodia executată) Cîte aleanuri nu-și potolea sunînd vro doină în frunză. MIRONESCU, S. A. 46. Ziceți lăutarilor să sune o horă, ca să jucăm cu toții la nunta Floricăi. ALECSANDRI, T. 686. 5. Intranz. A anunța, a vesti apropierea unei persoane sau a unui eveniment (prin sunete de clopot sau suflînd într-un instrument). Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie... după dînsele veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. Cînd se urcă noul domn p-acel scaun... oastea de afară slobozi puștile și sănețele cu chiote de bucurie și începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbițe și din surle. ODOBESCU, S. I 72. ◊ Impers. Mai era o jumătate de ceas pînă să sune de intrare prin clase. VLAHUȚĂ, O. A. I 104. Ascultam pe craiul Ramses, și visam la ochi albaștri... Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Tranz. (Complementul indică scopul) Sunase sfîrșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. C. PETRESCU, S. 67. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin semnale sonore. (Intranz.) Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mîni. NEGRUZZI, S. I. 53. ◊ Expr. (Familiar) A suna (pe cineva) la telefon = a chema (pe cineva) la telefon. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate... L-au întrebat doi domni pînă acum. L-au sunat și la telefon. C. PETRESCU, C. V. 61. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. Prima legendă a cucului... sună precum urmează... MARIAN, O. I 2. Nimeni n-a știut ce însemnează povestea aceea, nici că despre ei sună. RETEGANUL, P. II 36. Întîia întrebare sună așa... ISPIRESCU, L. 176. ♦ A corespunde cu..., a sugera că..., a avea aerul de... În «Năpasta» societatea burgheză cu autoritățile ei nu apare întrupată pe scenă în anumite personaje; apare numai ca un ecou depărtat, și acest ecou sună a răutate și sălbătăcie. GHEREA, ST. CR. III 108. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni. Se sună prin sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. DELAVRANCEA, S. 51. Cartea d-tale și gazetele le-am primit. Gazete, dacă mai ai, bine ar fi să-mi mai trimiți. Prin Daco-Romînia se sună de război. CARAGIALE, O. VII 110.

SUNET, sunete, s. n. 1. Senzație înregistrată de ureche datorită mișcării ondulatorii a unui mediu cu o frecvență convenabilă. În condițiile unei atmosfere foarte rarefiate, sunetele se transmit cu greu și se aud slab. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 386, 5/4. Din trei în trei ceasuri se schimbau sentinelele pe care nu le vedea, dar le auzea pașii și sunetele armelor. SAHIA, N. 83. Din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Foșnet (al frunzelor). Robinson... văzînd urma aceea de om au rămas încremenit de frică, boldind ochii în toate părțile și, în nedumerire, neștiind ce să facă, asculta cu groază sunetul frunzelor. DRĂGHICI, R. 158. 2. Vibrație muzicală. Vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, N. 41. Sunetul clopotului se împrăștie dulce în sfîrșitul liniștit al zilei. SADOVEANU, O. VII 217. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă. EMINESCU, O. I 144. ◊ (Poetic) Să smulg un sunet din trecutul vieții, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri, Cu mîna mea în van pe liră lunec. EMINESCU, O. I 201. ♦ Anunțare, vestire (a unui eveniment); semnalizare, semnal. O suflare de vînt trecu pe la geam, apoi deodată răsunară sunete de țignale în noaptea de afară. DUNĂREANU, N. 26. Auziră un sunet de bucium. ISPIRESCU, L. 275. 3. Răsunet; ecou. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume valurile îl primesc. ALEXANDRESCU, P. 133. ♦ Vîlvă, gălăgie. În acea clipă sosea și Neagu Leușcan cu mare sunet. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre și merindea, a sărit iar pe capră și și-a plesnit cușma pe ceafă. SADOVEANU, O. L. 72. Ura ce hrăni familiei Batoreștilor... fu atît de înfocată, încît arse cu totul această familie și stinse cu sunet pomenirea ei. BĂLCESCU, O. II 73. 4. (Fon.) Element al vorbirii orale care comportă o emisiune cu caracter muzical. Vocalele, consoanele și semivocalele formează sunetele unei limbi. ▭ Fonetica nu se poate ocupa numai cu studiul material al sunetelor vorbirii, ci cu forma sonoră a limbii în general și cu funcțiunile sunetelor în limbă. MACREA, F. 27.

A SUNA sun 1. intranz. 1) A produce un sunet zuruitor. Clopoțelul sună. ◊ Sună a gol a scoate sunete înăbușite, caracteristice unui vas deșert. A-i ~ (cuiva) doagele a fi bătrân și ramolit. A-i ~ cuiva scândura, a-i ~ cuiva ceasul (morții sau de veșnicie) a-i veni cuiva vremea să moară. 2) A se face auzit. Valea sună. ◊ A-i ~ cuiva la (sau în) urechi a stărui în auzul cuiva; a-și aminti obsesiv (un fapt). A nu-i ~ (cuiva) bine la ureche a nu-i plăcea cuiva ceea ce aude. 3) (despre urechi) A produce falsa senzație a unui sunet ascuțit și prelung. Îmi sună urechea dreaptă. 4) rar (despre persoane) A scoate (dintr-un instrument muzical) sunete armonice; a cânta. ~ din bucium. 5) A fi formulat în cuvinte; a glăsui. 6) reg. A intra în legătură telefonică; a telefona. 2. tranz. A anunța ceva cu ajutorul unor sunete speciale. ~ alarma. ~ deșteptarea. /<lat. sonare

SUNET ~e n. 1) fiz. Fenomen provocat de mișcarea vibratorie a unui mediu și perceput cu auzul; son. Intensitatea ~ului. ◊ A nu scoate nici un ~ a nu spune absolut nimic; a nu rosti o vorbă. 2) Anunț realizat cu ajutorul unui instrument de percuție; semnal sonor. ~ de alarmă. 3) lingv. Element al vorbirii orale omenești. ~ele limbii. /<lat. sonitus

sunà v. 1. a da un sunet: sună codrul de stejar EM.; 2. a scoate un sunet, a cânta: a suna din trâmbiță; 3. a anunța prin sunete: a suna alarma; 4. a avea un înțeles: coprinsul scrisorii sună astfel; 5. a merge vorba, a se lăți vestea: se sunase prin târg că plecase. [Lat. SONARE].

sunet n. 1. ceea ce lovește simțul auzului; 2. sgomot muzical ce poate fi notat: în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă EM.; 3. (arhaic și solemn) răsunet: se stinse cu sunet pomenirea Bathorescilor BĂLC. [Lat. SONITUS].

2) sun, a -á v. intr. (lat. sǒnare, it. sonore, pv. cat sp. sonar, fr. sonner, pg. soar). Scot sunet: clopotu sună. Răsun: sună valea. Cînt suflînd într’un instrument muzical: a suna din goarnă. Fig. Îs formulat, glăsuĭesc: legea sună așa. V. tr. Fac să sune; zarafu îșĭ suna baniĭ. Anunț pin sunete: gornistu l-a sunat pe sergentu de zĭ.

súnet n., pl. e (lat. sónitus). Cela ce auzi cînd lovești ceva sunător (de ex., un clopot): sunet metalic. Vibrațiunĭ muzicale: sunet de bucĭum, de viorĭ, de fanfară. Răsunet, zgomot: copaciĭ, abea întinațĭ, cădeaŭ cu mare sunet (N. Cost.). Vechĭ. Fig. Zvon, agitațiune, turburare: să potolească sunetu lumiĭ. Gram. Vocalele și consonantele la un loc: U e un sunet labial, R e vibrant. V. foșnet, freamăt, ecoŭ, zîngănit, bîzîit, zbîrnîit, muget, tropot, răcnet, țipet.

sunat s. n.

sunat s. n.

sunat s. n.

suna (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. sun, 3 sună; conj. prez. 1 sg. să sun, 3 să sune

sunet s. n., pl. sunete

suna (a ~) vb., ind. prez. 3 sună

sunet s. n., pl. sunete

suna vb., ind. prez. 1 sg. sun, 3 sg. și pl. sună, perf. s. 1 sg. sunai; ger. sunând

sunet s. n., pl. sunete

SUNA vb. 1. a răsuna, a sufla. (Trâmbițele ~.) 2. v. bate. 3. a se auzi. (Clopotele ~ până departe.) 4. v. bălăngăni. 5. (reg.) a tingăni. (~ clopoțeii.) 6. a trage. (Te rog să ~ imediat clopoțelul.) 7. v. cânta. 8. a țârâi, a zbârnâi. (~ soneria, telefonul.) 9. v. foșni. 10. v. clipoci. 11. v. țiui.

SUNA vb. v. afirma, auzi, bate, bocăni, ciocăni, pocăni, spune, șopti, vorbi, zice, zvoni.

SUNET s. 1. (livr.) son, (înv. și reg.) sun, (reg.) șteamăt. (~e plăcute.) 2. (MUZ.) notă. (Scoate ~ acute.) 3. (înv.) răsunare. (Se aude ~ul clopotelor.) 4. (FON.) (rar) son, (înv.) fonem. (Corespondența dintre litere și ~.) 5. v. foșnet.

SUNET s. v. bubuire, bubuit, bubuitură, detonație, detunare, detunat, detunătură, duduit, duduitură, ecou, răsunet, trăsnet, trăsnitură, vorbă, vuiet, zgomot, zvon.

SUNA vb. 1. a răsuna, a sufla. (Trîmbițele ~.) 2. a bate, a dăngăni, (prin Ban.) a zvoni. (~ clopotul la biserică.) 3. a se auzi. (Clopotele ~ pînă departe.) 4. a bălăngăni, (reg.) a tălăncăni, a tălăngi. (~ clopotul de la vite.) 5. (reg.) a tingăni. (~ clopoțeii.) 6. a trage. (Te rog să ~ imediat clopoțelul.) 7. (MUZ.) a cînta. (~ din frunză.) 8. a țîrîi, a zbîrnîi. (~ soneria, telefonul.) 9. a fîșîi, a foșni, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.) 10. a clipoci, a murmura, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 11. a-i țiui, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

suna vb. v. AFIRMA. AUZI. BATE. BOCĂNI. CIOCĂNI. POCĂNI. SPUNE. ȘOPTI. VORBI. ZICE. ZVONI.

SUNET s. 1. (livr.) son, (înv. și reg.) sun, (reg.) șteamăt. (~e plăcute.) 2. (MUZ.) notă. (Scoate ~ acute.) 3. (înv.) răsunare. (Se aude ~ clopotelor.) 4. (FON.) (rar) son, (înv.) fonem. (Corespondența dintre litere și ~.) 5. fîșîit, foșnet, freamăt, murmur, susur, susurare, șoaptă, șopot, (rar) șoșet. (~ frunzelor.)

sunet s. v. BUBUIRE. BUBUIT. BUBUITURĂ. DETONAȚIE. DETUNARE. DETUNAT. DETUNĂTURĂ. DUDUIT. DUDUITURĂ. ECOU. RĂSUNET. TRĂSNET. TRĂSNITURĂ. VORBĂ. VUIET. ZGOMOT. ZVON.

suna (-n, -at), vb. – 1. A produce un sunet. – 2. A cînta la un instrument. – 3. A marca timpul (cu privire la ceas). – 4. A spune, a răsuna. – 5. A se face auzit, a umbla vorba. – 6. A apăsa pe sonerie, a chema. – 7. A insinua, a sugera. – 8. (Refl.) A se spune, a se ști, a se cunoaște. – Mr. asun(are), megl. sun(ari). Lat. sǒnāre (Cihac, I, 271; Pușcariu 1694; REW 8087), cf. vegl. sonuar, it. sonare, prov., cat., sp. sonar, fr. sonner, port. soar. – Der. sun, s. n. (înv., sunet), probabil din lat. sonus (Tiktin; Candrea; cf. REW 8090), sau deverbal; sunător, adj. (care sună, sonor; varietate de mere); sunătoare, s. f. (pojarniță, Staphylea pinnata), omonimul lui sunătoare < sănătoare; sunet, s. n., din lat. sǒnitŭs (Pușcariu 1695; REW 8089; Rosetti, I, 159), sau cu suf. -et, cf. tunet, muget, răcnet etc.; răsuna, vb., după fr. résonner; răsunător, adj. (care răsună); răsunet, s. n. (sunet puternic; bubuit; zgomot, rumoare). Der. din fr. sonată, s. f.; sonerie, s. f.; sonet, s. n.; sonor, adj.; sonoritate, s. f.; sonoriza, vb.

alb, sunet ~ (fiz.), sunet* complex al cărui spectru, funcție de frecvență* este continuu, având valoarea medie a energiei acustice (raportată la 1 Hz*) constantă într-o bandă de frecvențe suficient de largă. În general, punctul (zgomotul*) a. rezultă din ansamblul tuturor vibrațiilor* audibile, prin analogie cu lumina albă, care rezultă din suma tuturor undelor* spectrului vizibil. Obținut prin mijloace electronice (v. Electronică, muzică) K.H. Stockhausen l-a utilizat în SI (1933) și Studie II (1954). Sin. zgomot alb; engl. White noise.

armonice, sunete ~, (armonicele unui sunet fundamental) (fr. sons harmoniques; germ. Obertöne, Aliquottöne; engl. overtones) vibrații* sinusoidale a căror frecvență* este un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale. Se constată practic că o coardă* de instr. muzical (pian, vcl. etc.) vibrează nu numai în întregul ei (emițând sunetul numit fundamental*), dar și pe porțiuni (simultan 1/2, 1/3, 1/4 etc. din lungimea ei), producând sunete tot mai înalte, numite a. sau simplu armonice. Notând cu f frecvența sunetului fundamental, sunetele seriei a. au frecvența 2 f (dublă), 3 f (triplă ș.a.m.d.). Seria primelor 16 a. ale sunetului fundamental do = 66 Hz* (în gama* naturală) prezintă aspectul din ex. 1. (Numai pentru claritate s.a. au fost scrise succesiv); în realitate, producîndu-se simultan cu sunetul fundamental, ele ar trebui scrise pe aceeași verticală, concretizând vechea afirmație: „orice sunet muzical este de fapt un acord*”). Executând la pian sunetul do = 66 Hz (care în gama temperată are f = 65,4 Hz) și ținând clapa apăsată, o ureche exercitată, ascultând cu atenție, poate distinge bine în special a. cu numerele de ordine 3, 5 și 6. A. 4, 5 și 6 formează acordajul maj. perfect, în stare directă și în poziție (3) strânsă. A. 7, 11, 13 și 14 nu sună exact ca notele cu care au fost transcrise. Cele notate cu semnul „+” au frecvența puțin mai mare, iar cele notate cu semnul „-” au frecvența ceva mai mică. Intensitatea (1) cu care sunt produse a. descrește odată cu înălțimea (1) lor, dar nu în mod regulat. Natura coardei, modul de excitare a vibrațiilor (prin arcuș, lovire sau altfel), caracteristicile cutiei de rezonanță* a instr. considerat etc. creează diferențe între intensitățile a., unele fiind mai slabe, iar altele putând chiar lipsi. Coloana de aer din tuburile sonore deschise (fl., fluier) vibrează în felul coardelor, pe când cea din tuburile sonore închise (cl., nai) vibrează astfel încât un sunet fundamental este însoțit numai de a. de ordin impar (3 f, 5 f, 7 f etc.). A. prezente în spectrul unui sunet și intensitatea fiecăruia determină global senzația de timbru* proprie instr. considerat, după care acesta poate fi recunoscut cu urechea. Sunetele fundamentale ale unor instr. muzicale ca plăcile, membranele, vergile etc. sunt și ele însoțite de sunete superioare, provenite tot din vibrațiile parțiale. Aceste sunete nu fac însă parte din seria a., adică frecvențele lor nu sunt multipli întregi ai frecvenței sunetului lor fundamental. (Ex. 2: parțialele care însoțesc sunetul fundamental al unei vergi din care se poate face un trianglu*). ♦ Existența a. a fost descoperită pe vremea lui Mersenne sau chiar de către acesta. Fenomenul respectiv a fost expus în formă științifică de Sauveur, creatorul acusticii* muzicale. Rolul a. în formarea timbrului a fost fundamentat de Helmholtz (1821-1894). Același, invocând fenomenul bătăilor* acustice produse între a. sunetelor intervalelor* muzicale, a elaborat o teorie explicativă a genezei raportului consonanță* – disonanță*. Sin.: sunete parțiale, concomitente sau superioare. V. armonie; dualism; funcție (1).

combinatoriu (de combinație), sunet v. sunet (8).

extincția sunetului v. atac (1).

perioadele tranzitorii ale sunetului v. atac (1); sunet.

scara completă (generală) a sunetelor muzicale v. frecvență; octavă (3).

sunet (normal) de acordare v. camerton; diapazon (5); frecvență; hertz (Hz); înălțime (1); sunet.

sunet (< lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.

SUNET s. n. (cf. fr. sonitus): vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o senzație auditivă. ◊ ~ articulat (vorbit): element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat; s. pronunțat deslușit prin mișcarea organelor vorbirii, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu m în mamă. ◊ ~ nearticulat: s. pronunțat nedeslușit, fără mișcarea normală a organelor vorbirii; s. neintegrat în cuvânt, reprezentant al unui strigăt, al unei interjecții, ca de exemplu mm! ◊ ~ epentetic: s. care a apărut prin epenteză (v.) ca de exemplu c în forma adjectivală regională sclab (slab). ◊ ~ eufonic: s. care produce eufonie (v.), o impresie auditivă plăcută, după apariția sa prin epenteză (v. sunet epentetic). ◊ ~ consonantic: s. care se identifică cu o consoană, ca de exemplu d în cadă. ◊ ~ interconsonantic: s. plasat între două consoane. El poate fi vocală (de obicei) sau consoană, ca de exemplu a în bar, e în bec, i în mir, o în coc, u în dud, ă în măr, î în țâr; t în prefixul stră- etc. ◊ ~ vocalic: s. care se identifică cu o vocală, ca de exemplu e în lemne. ◊ ~ intervocalic: s. plasat între două vocale. El poate fi consoană (de obicei) sau semivocală, ca de exemplu n în Ana, p în apă, r în ară, ț în ață etc.; o în leoaică, i în croială, etc.; ◊ ~ gutural (velar): s. emis din fundul gâtului (prin apropierea bazei limbii de vălul palatului gurii), ca de exemplu g în fugă și u în tură. ◊ ~ labial: s. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu p în drapel și o în om. ◊ ~ labiovelar: s. pronunțat cu ajutorul buzelor și al părții posterioare a vălului palatului gurii, prin rotunjirea buzelor și atingerea limbii de vălul palatului, ca de exemplu qu în lat. aqua. ◊ ~ aspirat: s. pronunțat cu ajutorul unei puternice emisiuni de aer, care produce un anumit zgomot. ◊ ~ laringal: s. care se articulează în laringe, ca de exemplu c, g, h. ◊ ~ oral: s. în pronunțarea căruia aerul trece numai prin gură, ca de exemplu vocalele a, e, i, o. ◊ ~ protonic: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu ă din silaba -nă- a cuvântului sănătate. ◊ ~ labializat: s. care se pronunță însoțit de o rotunjire a buzelor, asemănător vocalei u, ca de exemplu c în pronunțarea regională a cuvântului fac (> fac^u). ◊ ~ labiodental: s. care se pronunță prin atingerea buzei inferioare de dinții incisivi superiori, ca de exemplu f în rafală și v în zvon. ◊ ~ bilabiodental: s. articulat cu ajutorul buzei superioare și a dinților superiori, atingând buza inferioară, ca de exemplu grupul final de consoane în cuvântul german fünf (pronunțat „fiunf” – cinci). ◊ ~ palatal: s. care este articulat în regiunea palatului gurii, care se pronunță prin atingerea cerului gurii cu limba, ca de exemplu k’ în unchi și g’ în unghi. ◊ ~ palatalizat: s. care își schimbă locul de articulație în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din s. nepalatal în s. palatal, ca de exemplu b în cuvintele gine (bine) și algină (albină); f în cuvintele hérbe (fierbe) și hir (fir). ◊ ~ înalt (ascuțit, subțire): s. care are un număr mare de oscilații pe secundă, ca de exemplu i. ◊ ~ jos (gros, profund): s. care are un număr mic de oscilații pe secundă, ca de exemplu u. ◊ ~ uvular: s. care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, cu vibrarea uvulei (omușorului); sunet care se pronunță graseiat, ca de exemplu r de către francezii din nord și de aromânii fărșeroți din Albania. ◊ ~ protetic: s. adăugat la începutul unui cuvânt pentru a face pronunțarea mai ușoară, ca de exemplu a- în alămâie și alăută. ◊ ~ inițial: s. care se află la începutul cuvântului, ca de exemplu a- în arc, b în bunic etc. ◊ ~ medial: s. care se află în mijlocul cuvântului, ca de exemplu -e- în dilemă, -l- în căldură etc. ◊ ~ final: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -i în fugi, -c în hamac etc. ◊ ~ clar: s. limpede, distinct, precis, deslușit, curat, lămurit, ușor de înțeles. ◊ ~ dezarticulat: s. prost articulat, rău pronunțat, neclar; s. modificat sub influența altui sunet, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu p, modificat regional sub influența lui i în cuvântul piept (> kept), f în cuvântul fir (> hir) etc. ◊ ~ iodizat: s. pronunțat înmuiat, rostit cu un iod (v.), (cu) un i la începutul unui cuvânt care începe cu e; s. e inițial pronunțat ie în cuvintele economie, ecou, educație, el, electric, epocă, eram etc. ◊ ~ iotacizat: s. palatalizat, modificat sub influența unui iot (v.) următor, a unui i (semivocalic) sau a unui e (vocalic) în hiat, în verbele latine moștenite de limba română audio > *audiu > audziu > auz (aud); salio > *saliu > saiu> sai (sar); teneo > *tenio > teniu > ținiu > țiu (țin) etc. ◊ ~ nazalizat: s. pronunțat pe nas, transformat în sunet nazal, ca de exemplu o în fr. cotton (pronunțat õ: cotõ). (Pentru clasificarea s. în limba română v. criteriu).

a-i suna (cuiva) ceasul expr. a fi pe punctul de a muri.

sună telefonul ca-n Gara de Nord expr. se spune despre un post telefonic foarte solicitat, despre o persoană care este foarte căutată la telefon.