SULIȚĂ, sulițe și suliți, s. f. 1. Armă de atac, formată dintr-un fier ascuțit înfipt în capătul unei prăjini lungi de lemn, folosită în trecut mai ales de anumite trupe de cavalerie; lance. Se repeziră toți flăcăii Șoimăreștilor călări, cu săbiile și sulițile. SADOVEANU, O. VII 170. Trebuie să ceri de la tată-tău paloșul, sulița, arcul... și hainele ce le purta cînd el era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Romînii... se slujeau mai bucuros cu sabia și sulița, mai cu seamă călărimea lor. BĂLCESCU, O. I 25. ◊ Expr. A-i pune (cuiva) sulița în coaste = a-i pune (cuiva) sula în coastă, v. coastă. ◊ Fig. Văzu de o parte și de alta ogoarele negre, printre bulgării cărora ieșeau sulițele verzi ale ierbii. DUMITRIU, B. F. 159. Deodată scînteiară sulițele de lumină ale soarelui. SADOVEANU, O. VI 20. O suliță de lumină se furișa prin perdele, aluneca dreaptă pînă pe covor. SANDU-ALDEA, U. P. 168. ♦ Fig. Înțepătură, atac îndreptat împotriva cuiva (într-un discurs, într-o polemică etc.). N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți în aplauzele grele a canaliei de uliți? EMINESCU, O. I 150. 2. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o prăjină lungă de lemn cu un vîrf ascuțit de fier sau de oțel. 3. Fig. (Precedat de numerale cardinale) Unitate de măsură a timpului (cam de o oră și jumătate), calculată de popor după spațiul străbătut de un astru pe cer, începînd de la răsăritul lui. A doua zi, abia era soarele ridicat de o suliță asupra cetății, cînd ea a intrat în grădină. SADOVEANU, D. P. 45. Luceafărul de seară ardea... la o suliță deasupra dealului negru. CAMIL PETRESCU, O. II 28. N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de două suliți. CARAGIALE, P. 43. Luna-i sus de-o suliță, Badea-i dus pe uliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107.