SUIȘ suișuri, s. n. 1. Acțiunea de a (se) urca pe un loc înclinat (v. suire, urcare); teren care urcă (v. pantă). Suișul, cam alunecos, se urmă în bună regulă. Oamenii mergeau întins la deal, fără șovăire. D. ZAMFIRESCU, R. 261. Ieșim, după două ceasuri de suiș, pe culmea Tempei. VLAHUȚĂ, O. A. II 151. Nu e nici un suiș fără coborîș. RETEGANUL, P. IV 62. Greu e suișul, frate! Dă-mi mîna. ALECSANDRI, T. II 64. ◊ Loc. adv. Pe suiș = în timpul suișului. Și aseară pe suiș M-a lovit dorul pieptiș. DEȘLIU, M. 41. 2. (În opoziție cu coborîș) Loc pieziș, care merge suind, urcuș; p. ext. povîrniș, pantă, coastă. Șoseaua șerpuia peste suișuri și coborîșuri prăfuite. DUMITRIU, V. L. 119. Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu, Prin sîlhe mari, cu ochii bătînd suișul greu Al codrilor sălbatici. COȘBUC, P. II 182. ♦ Porțiune dintr-un drum care urcă. Urcam în pas de voie și fără grijă suișul, cînd mai repede, cînd mai trăgănat al cîte unei poteci. HOGAȘ, M. N. 157. ♦ (Rar) Perete înclinat al unei construcții. Au căzut și stîlpii porții, Turnurile cu suișuri; Nu se vede din tufișuri Tot acest castel al morții. COȘBUC, P. II 97.