SUBSTRAT, substraturi, s. n. 1. (Fil.) Bază materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect; bază materială a unității, a omogenității diferitelor obiecte; p. ext. conținut. 2. Strat peste care s-a așezat alt strat. ♦ (Lingv.; cu sens colectiv) Elemente pătrunse într-o limbă din limba populației autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări. 3. Substanță chimică asupra căreia acționează un ferment. 4. Fig. Motiv, cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei porniri etc. – Din fr. substrat, lat. substratum.

substrat sn [At: BARIȚIU, P. A. II, 31 / V: (înv) sus~ / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr substrat, lat substratum] 1 Realitate, fenomen peste care s-a suprapus o altă realitate, un alt fenomen. 2 Element fundamental, de bază. 3 (Lin) Limbă a unei populații băștinașe înlocuite de altă limbă în urma unei cuceriri, a unei colonizări, a unei migrațiuni și din care, ca efect al bilingvismului, unele elemente persistă în limba cuceritorilor. 4 (Flz) Baza materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect. 5 (Flz) Baza materială a unității, a omogenității diferitelor obiecte. 6 Partea dinăuntru, de dedesubt a unui lucru. 7 Strat¹ peste care s-a depus alt strat. 8 (Fig) Partea tăinuită a unei acțiuni, a unei întâmplări etc. 9 (Fig) Dedesubtul unei acțiuni, al unui fapt etc. 10 Substanță chimică ce poate fi modificată sub acțiunea unui ferment.

SUBSTRAT, substraturi, s. n. 1. (Fil.) Bază materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect; bază materială a unității, a omogenității diferitelor obiecte; p. ext. conținut. 2. Strat peste care s-a așezat alt strat. ♦ (Cu sens colectiv) Elemente pătrunse într-o limbă din limba populației autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări. 3. Substanță chimică asupra căreia acționează un ferment. 4. Fig. Motiv, cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei porniri etc. – Din fr. substrat, lat. substratum.

SUBSTRAT, substraturi, s. n. 1. (Fil.) Baza materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect; baza materială a unității, a omogeneității diferitelor obiecte; p. ext. conținut. Arta [medievală], în dorința ei de a spiritualiza pînă la exagerare, în alergarea ei după emanciparea, sau mai bine zis după despărțirea absolută a sufletului de trup, ar vrea să ne dea imagini spiritualiste, lipsite de orice substrat material. GHEREA, ST. CR. II 119. 2. Strat peste care s-a așezat alt strat. Arătura adîncă de toamnă realizează un substrat bine lucrat. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 369, 5/5. ♦ (Lingv.; cu sens colectiv, de obicei în corelație cu strat) Elemente pătrunse într-o limbă din limba unei populații mai vechi (dispărută în urma unei cuceriri, unei imigrații, unei colonizări). Substratul dacic al limbii romîne. 3. Substanță chimică asupra căreia acționează un ferment. 4. Fig. Motiv, cauză adevărată (și ascunsă) a unei acțiuni, a unei întîmplări, a unei porniri.

SUBSTRAT s.n. 1. Baza materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect. ♦ Conținut. 2. Strat peste care s-a așezat un alt strat. ♦ (Lingv.) Elemente pătrunse într-o limbă din limba unei populații mai vechi, dispărută în urma unei cuceriri, unei colonizări etc. 3. Substanță chimică asupra căreia acționează o enzimă. 4. (Fig.) Cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acțiuni etc. [Pl. -turi, -te. / < fr., lat. substratum].

SUBSTRAT s. n. 1. baza materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect; (p. ext.) conținut. (fig.) cauză adevărată, dar ascunsă, a unei acțiuni etc. 2. strat peste care s-a așezat un alt strat. ◊ suport de care este fixată o plantă sau un animal sedentar etc. 3. totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o limbă nouă din limba unei populații mai vechi, dispărut în urma unei cuceriri, a unei migrații sau a unei colonizări. 4. substanță chimică asupra căreia acționează o enzimă. (< fr. substrat, lat. substratum)

SUBSTRAT ~uri n. 1) Strat peste care se află alt strat. 2) filoz. Bază materială a unor fenomene sau stări, care există independent de calitățile lor și constituie esența lor. 3) lingv. Ansamblu de elemente păstrate într-o limbă din limba populației autohtone de altă dată. 4) fig. Suport adevărat, dar ascuns, al unei acțiuni; cauză. [Sil. sub-strat] /<fr. substrat, lat. substratum

substrat n. 1. Filoz. ceeace există într’o ființă independent de calitățile sale; 2. bază esențială: creierul e substratul cugetării.

*substrát n., pl. urĭ (sub- și strat; lat. sub-stratus (adj.), așternut dedesupt). Fil. Ceĭa ce există într’o ființă independent de calitățile eĭ (temelia). Lucru deasupra căruĭa s’aŭ depus altele în loc orĭ în timp: un substrat argilos, substratu dacic al Românilor.

sustrat sn vz substrat

substrat (desp. -strat) s. n., pl. substraturi

substrat s. n., pl. substraturi

substrat s. n., pl. substraturi

substrat

substrat, -turi.

SUBSTRAT s. 1. bază. (~ul popular al baladei.) 2. (LINGV.) element autohton. (~ din lexicul limbii române.)

SUBSTRAT s. 1. bază. (~ popular al baladei.) 2. (LINGV.) element autohton. (~ din lexicul limbii române.)

SUBSTRAT s. n. (< fr. substrat, lat. substratum): totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o limbă nouă din limba populației autohtone care a adoptat-o prin părăsirea limbii proprii, în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări; altfel spus, totalitatea urmelor unei limbi învinse în limba învingătoare, după perioada de bilingvism. În cazul limbii române, se vorbește despre un s. dacic (geto-dacic sau traco-dacic), iar în cazul limbii franceze despre un s. celtic (galic). De obicei, elementele de s. nu sunt numeroase, dar ele se integrează perfect în structura limbii noi, rezultată din încrucișare, și contribuie la evoluția acesteia. Influența s. se manifestă în toate sectoarele limbii noi (mai ales în fonetică și în vocabular, mai puțin în sintaxă) și numai în perioadele de bilingvism și imediat următoare. Prin s. – atunci când acesta este cunoscut – se pot explica unele particularități ale limbii noi. Însă nu orice fenomen lingvistic neexplicat (și neexplicabil) trebuie neapărat raportat la s. În studierea s. limbii române se remarcă lucrările lui B. P. Hasdeu, (1836-1907), O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș; la acestea se adaugă cele ale lingviștilor străini J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich și Hugo Schuchardt.