SUBSTITUIRE (SUBSTITUȚIE) s. f. (< substitui, cf. fr. substituer, it. sostituire, lat. substituere): înlocuire a unei unități lingvistice lexicale printr-o altă unitate lingvistică lexicală asemănătoare din cadrul unui enunț-propoziție, pentru a verifica în ce măsură nuanțele de înțeles, proprii variantelor acesteia, se datorează sau nu permutării unuia din termenii enunțului. Astfel, substituind cuvântul spune din enunțul-propoziție Ion spune o poezie și din variantele acesteia Spune Ion ceva, Ceva Ion spune, Spune ceva Ion și Ion ceva spune – prin cuvântul scrie, vom constata că atât enunțul cât și variantele în care s-a făcut s. au alt înțeles global decât celălalt enunț-propoziție și celelalte variante ale acestuia (Ion scrie ceva, Ion scrie o poezie, Scrie Ion ceva etc.); că nuanțele variantelor date nu provin din înlocuirea lui spune prin scrie, ci din permutarea (reașezarea) termenilor în cadrul enunțului; că termenii spune și scrie sunt unități diferite... S. reprezintă proba permutării (v. permutare). Ea nu este însă concludentă atunci când termenul analizat se substituie printr-un sinonim (Ion zice o poezie), deoarece numai pe baza înțelesului global al enunțurilor nu se poate ști dacă spune și zice sunt două unități sau una singură. Nici argumentul formei diferite a celor două verbe nu este hotărâtor, deoarece între sunt, erau și fiind sau între iau și luăm există numai diferențe formale nu și de înțeles global, care este comun. La fel se poate spune și despre argumentul formei identice, pentru că între broască (de baltă) și broască (de ușă) există totuși mari deosebiri de înțeles. Efectele s. sunt anulate deci (parțial sau integral) prin sinonimie și prin omonimie. De aceea este necesară o nouă probă, care urmărește comportarea presupusei unități în toate situațiile în care ea apare sau în care este posibil să apară, adică distribuția ei în limbă (v. distribuție).