STĂTĂTOR, -OARE, stătători, -oare, adj. 1. Care stă pe loc, care nu se mișcă; nemișcat, fix. Cîte stele sînt pe cer Pînă-n ziuă toate pier, Numai două-s stătătoare Pîn’la răsărit de soare. ALECSANDRI, P. II 190. Am trecut prin Kemene, unde să trece gîrla Zam pe pod stătător, frumos și temeinic. GOLESCU, Î. 173. ◊ Apă stătătoare v. apă (I 2). Piatră stătătoare (și substantivat, f.) = piatra de dedesubt, fixă, din sistemul celor două pietre ale morii. 2. (Învechit, despre oameni, în opoziție cu nomad) Cu locuință statornică într-un loc; stabil. Mulți au murit de inimă rea, văzîndu-se deveniți stătători, dar cei cari au rămas muncesc pămînt. GHICA, S. XIII. 3. (În expr.) De sine stătător = care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni; independent. Scenele și actele rămase vor fi de sine stătătoare. CARAGIALE, O. III 220.