stur, sturi, s.m. – 1. Țurțure, chiciură de gheață, promoroacă. 2. Stivă de sare de proastă calitate. 3. Zgură. 4. (med.) „Puncte roșii, care ies pe față, după bărbierit, din cauza briciului” (ALRRM, 1969: 55; Faiciuc, 1998: 102). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). ♦ (top.) Valea Sturului, pârâul ce izvorește din apropiere de pasul Stedia, din Munții Gutâi (nu departe de Tăul lui Dumitru) și se varsă în Firiza, în amonte de lacul de acumulare Strâmtori-Firiza. – Lat. stylus „vergea subțire, vârf” (Scriban; Pușcariu, Candrea, cf. DER; MDA).