STRĂVEDEA, străvăd, vb. II. Refl. A-și vedea (neclar) propria imagine (în oglindă, în apă); a lăsa să i se vadă imaginea de către altcineva (printr-un corp străveziu). Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri. BENIUC, V. 36. [Magii] pluteau pe punți înguste, se străvedeau în ape Mai albi și mai eterici, imateriali aproape. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 34. ◊ Fig. Nu știa nimeni din afară cît de săraci sînt și cît de puțini sînt. Dar se străvedeau căldura inimii și îndîrjirea voinții. PAS, Z. II 39. Cerbul miraculos și vînătorul pocăit [din tabloul lui Dürer] produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simțiminte adînci. ODOBESCU, S. III 59. ♦ Tranz. (Rar) A vedea ceva în mod neclar; a întrezări. [Baba] se dete aproape de mine și, străvăzîndu-mă ca printr-o zare de sită deasă, îmi cuprinse gîtul. VLAHUȚĂ, N. 124. ◊ Fig. Tristețea mea străvede printre arbori zarea. ARGHEZI, V. 17.