STRUNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Brr oaie... brrr la strungă! ALECSANDRI, T. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 360. ◊ Fig. În stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme. SADOVEANU, M. C. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept ușă [ocolul] avea o strungă îngustă, în fața căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă. CAMILAR, N. I 360. ♦ Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strîmtoare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. VLAHUȚĂ, O. A. II 152. În mijlocul pădurii este-o poiană lungă... La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă Prin care ostășimea curge ca un șioi. ALECSANDRI, P. III 214. 3. Strungăreață (1). Bătrînul începu a rîde mai tare, arătîndu-și strunga largă între dinții de jos. SADOVEANU, O. VI 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat în minte, așa, cu strunga cea de printre dinți, cu musteața gălbioară, cu ochii tîlhăroși. MIRONESCU, S. A. 42.