STICLUȚĂ, sticluțe, s. f. Diminutiv al lui sticlă (II 1). A! mizerabile! ai gîndit că dacă mi-ai luat sticluța cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta! Ți-am făgăduit să-mi răzbun. CARAGIALE, O. I 218. La Paris, în lupanare de cinisme și de lene... Acolo v-ați pus averea, tinerețele, la stos... Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă. EMINESCU, O. I 151. – Variantă: (Mold.) stecluță (NEGRUZZI, S. I 209) s. f.