stan³ sn vz staniu

stan² sm, sn vz stană

stan¹ sm [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 8^v/33 / V: (reg) stean (Pl: stene) sn / Pl: ~i, (pop) ~uri sn / E: ucr, bg, srb стан] 1 (Pop; adesea cu determinările „dinainte”, „dinapoi” care precizează sensul) Partea din față sau cea din spate, de la brâu în sus, a cămășii țărănești (purtate de bărbați ori de femei), care acoperă pieptul sau spatele. 2 (Pop, de obicei lpl; adesea cu determinările „dinainte”, „dinapoi” care precizează sensul) Partea superioară, de la brâu în sus, dar cusută de poale, a cămășii țărănești (purtate de bărbați sau de femei), care acoperă pieptul și spatele. 3 (Mol; Mar; pex) Cămașă țărănească (purtată de femei). 4 (Mar) Partea de la talie în jos, de obicei mai largă și detașabilă, a unei cămăși purtate de femeile de la țară Si: (pop) poală. 5 (Reg) Clin (de cămașă, de fustă etc.). 6 (Trs; Mun; îf stan) Statură (3).

STAN¹ s. n. v. stană.

STAN², stani, s. m. 1. (Regional) Parte a cămășii femeiești, de la brîu în sus. Vine... de pe lan Cu trei puișori pe stan, Unu-i roș, altul e verde. MARIAN, NU. 231. 2. (Maram.) Parte a cămășii femeiești de la brîu în jos.

STAN, stani, s. m. (Reg.) Parte a cămășii femeiești, de la brîu în sus. ♦ Parte a cămășii femeiești, de la brîu în jos. – Bg., sb. stan.

STAN ~uri n. pop. Partea unei rochii sau cămăși femeiești, care acoperă corpul de la talie în sus. /<ucr., sb. stan

stan n. Mold. pieptul cămășei. [Rus. STANŬ].

stan (stană) n. și f. bolovan: stanuri trunchiate despicau negurele Em. se făcură stane de piatră ISP. [Origină necunoscută].

Stan m. nume bărbătesc foarte răspândit: Stan sau Bran; Stan-Pățitul, om cu experiență îndelungată: la orice treabă de Stan-Pățitul întreabă PANN.

1) stan (Trans.) n., pl. urĭ (vsl. stanu-, stafiune, stînă, rut. rus. „stațiune, statură, talie”) și stánă (vest) f., pl. e (din pl. stane îld. stanurĭ. V. steĭ 1, stîncă). Stană de peatră, peatră grea și nemișcată: Șloim sta ca un stan de peatră (Agrb. Int. 57). – Și stean (ea dift.), pl. urĭ.

2) stan n., pl. urĭ (ca și stan 1). Est. Corpu uneĭ cămășĭ, sacu fără mînicĭ (La cele femeĭeștĭ, stanu e de pînză de fabrică, maĭ ĭeftină, ĭar partea de sus, numită în Munt. cĭupag, e de pînză de casă brodată). – Țpl. probabil greșit cu înt. de „cĭupag”.

stamă sf vz stană

stan-pățitul sm [At: CREANGĂ, P. 179 / E: Stan + pățit²] (Fam) Persoană care a trecut prin multe în viață și care a tras învățăminte din cele întâmplate.

stană sf [At: CORESI, EV. 137 / V: (îvp) stan (Pl: ~i sm, ~uri sn), stean (Pl: ~i, ~eni) sm, (îvr) ~amă, steană / Pl: ~ne, (îvr) stăni / E: vsl станъ] 1 (De obicei cu determinări care arată felul) Bloc masiv, dur și imobil (de piatră). 2 (Pex) Stâncă. 3 (Îe) A fi (sau a sta, a rămâne) ca (ori ca o) ~ (de piatră) A fi (sau a sta, a rămâne) neclintit, încremenit (ca urmare a unei emoții puternice). 4 (Reg) Vârf de stâncă. 5 (Îvp) Formă de relief alcătuită din stânci, bolovani etc. 6 (Reg; îf stan) Prăpastie.

stean² sn vz stan¹

stean¹ smn vz stană

steană sf vz stană

STEAN s. n. V. stană.

STAN-PĂȚITUL s. m. Nume dat unei persoane care a pățit multe și care a tras învățăminte din cele ce a văzut, care are experiență.

STANĂ, stane, s. f. (Mai ales determinat prin «de piatră») Bolovan mare de piatră; p. ext. stîncă. Stana de piatră din vîrful unui munte stă neclintită vreme de veacuri. SANDU-ALDEA, U. P. 32. Au înghețat sloi, și baba și oile s-au prefăcut toate în stane de piatră... risipite ca o turmă, pe muntele care, de-atunci, se cheamă Babele. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Nesecata ei durere o prefăcuse în stană de piatră. ODOBESCU, S. III 302. ◊ (Metaforic) Isbășescu, stană de piatră lîngă fereastră, nu clintise nici cînd a intrat logofătul. REBREANU, R. II 191. ◊ Expr. A rămîne (sau a sta, a fi etc.) ca o stană de piatră = a rămîne (sau a sta etc.) nemișcat, neclintit, încremenit. Maria a rămas locului ca o stană de piatră. DAVIDOGLU, M. 30. După ce coborî grabnic treptele de piatră și începu a păși vesel, pe sub arcurile copacilor în floare, dintr-o dată se opri, încremeni în loc ca o stană de piatră. SADOVEANU, M. 120. ♦ (Regional, în expr.) Stană de sare = bolovan de sare. – Variante: (regional) stan, stanuri (EMINESCU, N. 49, RETEGANUL, P. I 6, ȘEZ. II 202), stean, steanuri (SLAVICI, O. I 339, MARIAN, T. 91), s. n.

STANĂ ~e f. Bolovan mare și greu. ~ de piatră. ◊ A rămâne (sau a sta, a fi) ca o ~ de piatră a rămâne (a sta, a fi) înlemnit. /<sl. stanu

STĂN/OG ~oage n. 1) Bară care desparte animalele într-un grajd. 2) Par de care se leagă vitele. /<rus. stanok

stean, V. stan 1.

stan s. m., pl. stani

stană s. f., g.-d. art. stanei; pl. stane

Stan-Pățitul s. propriu m.

stană s. f., g.-d. art. stanei; pl. stane

Stan Pățitul s. pr. m.

stană s. f., g.-d. art. stanei; pl. stane

stană, -ne.

STAN s. v. clin.

stan s. v. CLIN.

STANĂ s. v. abis, adânc, prăpastie, stâncă.

stană s. v. ABIS. ADÎNC. PRĂPASTIE. STÎNCĂ.

Stan s. m. – Stanislav. Sl. Stanislavŭ. Se folosește pentru a exprima ideea de „un oarecare, unul în plus”; Stan și Bran; Stan Pățitul. – Der. Stana (var. Stanca), s. f.; stancă, s. f. (ceucă, Corvus monedula), în ce privește numele comun pentru țigănci, cf. cioacă, cioară.

stană (-ne), s. f. – Bloc de piatră, bolovan, stîncă. – Var. stan, Trans. stean, megl. steană. Sl. stanŭ „ședere; oprire”, participiul lui stati „a fi” (Tiktin; Candrea) probabil confundat cu sl. stēna „zid”, cf. slov. stêna „stîncă”, cr. stina „stîncă”, bg. stĕna „perete” (Cihac, II, 360; Conev 39; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46). Este dubletul lui stan (var. stean), s. n. (partea superioară a iei), din sl. (bg., sb., slov., pol., rus.) stan; și poate de la stînă. – Der. staniște, s. f. (ocol, țarc; cantonament, tabără), din sl. stanište; stănog (var. stanog), s. n. (barieră care separă doi cai în grajd), din rus. stanokŭ (Candrea). Stei, s. m. (colț de stîncă), var. sten în Trans. de S, este același cuvînt ca stean, în var. sa sb. stenje.

stan, s.m. – 1. Partea inferioară a cămășii (Papahagi, 1925). Poalele de la cămașa femeiască (Lenghel, 1979). În expr. a crăpa în stan = a despica poalele cămeșei. 2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: „Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră” (Papahagi, 1925: 264). – Din sl. stanŭ „ședere, oprire”, part. lui stati „a fi” (Tiktin, Candrea, cf. DER; DEX); din ucr., bg. stan, srb. stan (MDA).

stan, s.m. – 1. Partea inferioară a cămășii (Papahagi 1925). Poalele de la cămașa femeiască (Lenghel 1979). 2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: „Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră” (Papahagi 1925: 264). 3. Stan, nume de familie frecvent în Săpânța. – Din sl. stanŭ „ședere, oprire”, part. lui stati „a fi” (Titkin, Candrea cf. DER, DEX). Ref. la (3) Stan < stană „stâncă”, ref. la o legendă locală care vorbește despre bărbatul prefăcut în stâncă de dragul zânei Săpâncioara; dar poate fi și der. din Stanislav.

STAN, Aurelian (1910-2003, n. Bogzești, jud. Neamț), inginer român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la București. Contribuții originale la studiul vibrațiilor, la acustica sălilor, în domeniul ultrasunetelor și a tehnicii militare („Mecanică tehnică”, „Combaterea zgomotului și vibrațiilor”, „Acustica mediului înconjurător”) .

STAN < sl. Stani/slav, -mir < sl. stan „a sta” (în sus), a se ridica (Capidan; DR II; Weig 148). La răspîndirea lui va fi contribuit și forma Costan < Constantin; unele forme pierd pe s inițial (afereză). I. Din forma slavă cu -slav și -mir: 1. Stanislav (Dm) și s. 2. Tanislav (G Dem) și Teneslav, D, (An Pl 117); Tanislavi sau Tanigociul (Loc...); Stănislav (Ard; 16 B I 52).; – zis și Tăslav (D Gorj 125, 127). 3. Stănislavone b. 4. Stanimir act.; Stănimir (16 B I 114); Stanomir. 5. Cu afer. *Nimir > Nimirești s. (Glos); cf. Nimirov, oraș ucr. 2II. Forma scurtă: Stan: 1. Frecv. dacorom. în doc. (Dm; Rel, etc.) și act.; Stanul (Mori 6); vlah din Serbia (DR IV¹; 13-15 B 183: 16 B III 318; 17 B II 100; RS 57). 2. Cu afer. Tane act.; Tanu (ib); + -vici, -anu: Tanoviceanu; Stăn/escu frecv.; -ești s.; cu afer. Tănești, ceată de moșneni (17 B I 202); Tanesco Ganciuc, 1824 (Sur XI), luat ca prenume. 3. Stănulescu act. 4. Stănulețul (17 B Ii 367). 5. + -ig + -oci: Stănigoci (17 B III 421); cu afer, v. Gociu. 6. Compuse: Stanariciul 1635 (Hris I 229); Stanciulcul (17 B II 100); Stănărău, Stan (17 B III 102); Stănăraciu (Ard); Stănăsilă, N., act.; Stanchiș; Stănciuroae f, (16 B VI 248; 17 B I 368), marital. III. A. + -cu, -ca: 1. Stanco (Dm); Stancu frecv,; – al Jidovului (AO XXI 143). 2. Stane și Stăne (Moț). 3. Cu afer. Tanco, Pîrîul lui, (Ștef); Tancu (C Ștef); – dobr. (RI XI 208). 4. Stancul, cu afer. Tanculi, ar. (Ant Ar), dar Ancul v. Ioan VI A 10 (Partea I); Stăncul/escu; -ești s. 5. Stanca b. (17 B III 392); – f., frecv. 6. Cu afer. Tanca f. (Fărș). 7. Stănchița f. (Puc 274) sau < Stana + Chița. 8. Stăncău, ard. 1680 (Paș). 9. Stăncoe b, (Ard II 146). 10. Stăncuț; Stăncucel (Cat mold I) (act). 11. Compus: + Ilie, Stăncălie, ioan, act. B. + -cea, ciu: 1. Stance(a) b. (Dm; 13 – 15 B 152; 16 B I 52; 17 B 1386); – cu fiica Stancea (16 B III 65). 2. Stăn/cel, ard. (Met 6); -cei s. 3. Stănc/escul, Er. (17 A V 229); -easca, -ești, -eni ss. 4. Stanciu frecv. 5. Cu afer. Tanci (Ard I 106); Tanciu, din Bîrsa (Sd X); – dobr. (RI XI 205). 6. Stănciulaș, (MO 10 feb. 1949). 7. Stănciulea (16 B IV 358; Paș); -escu; -ești s. 8. Stănciulețul (16 B III 81). 8. Stăncic, firmă (București) și Stancic/a b. (16 B I 147); -ă (17 B I 167); -ul (Drag 36). 10. Stancișor (Tis). 11. Stăncilă b. 12. Stănciuc (Giur 40); -ă b. (17 B I 372); -ul (17 B II 112, 367); Stănciug 1587 olt. (D Gorj). 13. Stanciunel, ard. (Paș). 14. Stăncioiu 1829 (Cărbunești r, Teleajen). 15. Stancioniu act. oltean-meh. IV. Stan, cu diverse sufixe. 1. Stana b., post., 1638 (D Buc); Stanian (Dm). 2. Stănăgui (16 B VI 338). 3. Stănea (17 B II 237); Stănean, ard.; Stanian, Radu, act. (Ploiești). 4. Stăneasă fam., ard. (Paș). 5. Stăneci act.; -u 1726 (Paș). 6. Stăneiu 1680 (Faș); Staneica t. 7. Stanel, olt. (Sd VI 506). 8. tănesul (sic) 1726 (Paș). 9. Staneș (Tec II), 10. Stanet (Cat; 16 B II 400). 11. Stănia scris și Stanie (16 B IV 118, 353, VI 139). 12. Cu afer. Tanie,(Bîr 1); Stăniia b. (17 B II 411; Hur); Piscul Stănici (17 B II 156). 13. Stănig/a b. (Dm; M mar); -ă (Dm); -eanul, T, din Stănigeni (16 A IV 209; 17 A V 331); -eni și -ești ss. 14. Stănigoiu moșn. (AO X 130); -l (17 B I 307). 15. Stanigociul s. 16. Cf. cu asim. regresivă: Stiniguț/a (Paș; IS 278); -ă (IS 278). 17. Stănil (AO XVI 98); -ă pren. (P²; Dm); -escu; -ești = Stălinești s. (Dm). 18. Stăniș/ești (Tec: I); -el act. 19. Stănișor (Acte Sc); – Ioniță (P Bor 63); -aști s. (Dm). 20. Stanița b, (C Ștef); Stănițescul (Dm; Ștef). 21. *Staniu > Taniu, dobr. (RI XI. 211). 22. Stănoiu, Damian. 23. *Stănoca > prob. Anoca (Mar 144). 24. Stanoman, P., olt. (Sur VI); – fiul lui Stănislav, olt. (Sd VI 506). 25. *Stănuc < Tănucă (16 B VI 312). 26. Stănugă (16 B III 98; 17 B II 132); Stenug (17 B I 318). 27. *Stănui > Stănuești s. (C Bog). 28. Stănuț (Paș); – olt, 1622 (RI VI 244; 17 B III 535); -escu act. V. Feminine 1. Stana frecv.; cu afer. Tan/a, f., dobr. (RI XI 211); – fam. (Moț); -ă f., ar. (Fărș). 2. Stănae f. (17 B I 202, III 574); Stănaia (17 B IV 288; AO XVIII 124). 3. Stanca, D-na lui Mihai Viteazul, și Stancea f. (v. sus III 1). 4. Stănica. 5. Stănișoara. 6. Stanina 1548 (Răc 10). 7. Stănuca. 8. Stanuța. 9. Astancăi, Gh., matronim.

Ori Stan, ori căpitan – vezi: „Aut Caesar, aut nihil”.

Stan Pățitul – poreclă dată omului care, trecînd prin multe, a adunat experiență de viață. „La orice treabă/ Pe Stan Pățitul întreabă” (Anton Pann). „Nu-mi tot spuneți cai verzi pe pereți, că eu sînt Stan Pățitul” (I. Creangă, Povești, v. I, p. 179). LIT.

a rămâne stană de piatră / trăsnit expr. a nu mai putea schița nici un gest (de uimire sau de groază).

Stan-Pățitul expr. persoană care a trecut prin multe întâmplări neplăcute, trăgând învățăminte din acestea.