SPĂTAR s. m. (Mold., ȚR) Înalt demnitar la curtea domnească din evul mediu care purta la festivități sabia și buzduganul domnului (uneori cu determinări de tipul (cel) mare (le), al doilea, al treilea); în Țara Românească marele spătar era și comandant suprem al armatei, mai ales al cavaleriei, în lipsa domnitorului de pe cîmpul de luptă (funcție îndeplinită de marele hatman în Moldova). A: Spătariu al doilea și al treilea, al doilea zvorește cînd nu zvorește cel mare, ... iar spătariul al treilea zvorește peste toată vremea. URECHE. La munteni cap al oastei pînă acum este marele spătar. M. COSTIN. Ilie Catargiul, spătariul cel mare. NCL II, 294; cf. NCL II, 293; PSEUDO-COSTIN, 4^r, 22^r; PSEUDO-AMIRAS (gl.); NECULCE. B: I-au boierit, pre Lupul l-au pus spătar mare, pre Buzdugan, sărdar. R. POPESCU. A tăiat pre boieri, anume Coadă vornecul și pre Stroie spătarul și pre Vintilă comisul. LET. ȚR, 29^r; cf. ST. LEX.; LET. ȚR, 55^v,74^v, 75^r, 75^v; MINEIUL (1776). // C: Spĕtar. Armiger. AC, 371. Muri spătariul sau secretariușul și tocma acuma-i lucru mai mare. OG, 369. Etimologie: ngr. spathários. Vezi și spătărel, spătăresc, spătări, spătărie. Cf. h a t m a n.