SPOVEDI, spovedesc, vb. IV. Refl. (În biserica creștină) A-și mărturisi unui duhovnic păcatele spre a obține iertarea lor; p. ext. a mărturisi cuiva o taină, a se destăinui. Spovedi-m-aș dumitale, babă bună. EFTIMIU, Î. 29. Fost-ai înamorat vrodată?... – Am fost de mai multe ori, de vreme ce mă siliți să mă spovedesc și să-mi fac confesiunea. ALECSANDRI, T. I 282. Ce să te mai spovedești? Ce-i să spui duhovnicului? că ești un tîlhar și un vînzător? NEGRUZZI, S. I 156. ◊ Tranz. (Complementul indică greșeala, taina mărturisită) Of, gură lungă, tu îmi ești năpastă! Se căinează el de ce-a rostit: Aminte și-a adus... Că are un păcat de spovedit! DEȘLIU, M. 39. Pe-afară, pe sub streșini, cîțiva mai oropsiți se fereau de ploaie și-și spovedeau, oftînd, nevoile. REBREANU, R. I 192. ♦ Tranz. (Bis.) A primi mărturisirea unui credincios. A scăpat dintre cei care s-au îmbolnăvit doar popa Gheorghe, care fusese să spovedească și să grijească pe cei de mureau. CAMIL PETRESCU, O. I 233. – Variante: ispovedi (SADOVEANU, O. V 436), spovedui (NEGRUZZI, S. I 81) vb. IV.