SPIȚĂ, spițe, s. f. 1. Fiecare dintre barele subțiri de metal, de lemn, de sîrmă etc. care leagă, în formă de rază, cercul sau obezile roții (unui vehicul) de butucul sau centrul ei. Harabaua se oprise pe un povîrniș... Toader își chibzui umărul în stinghie și apucă roata de spițe: Mînați măi! D. ZAMFIRESCU, R. 241. Morile vuiesc pe malul stîng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite. DELAVRANCEA, T. 115. Lovindu-se ei așa de vro cîteva ori, iată că la o lovitură de acestea li sar cîte trei spițe din roate. SBIERA, P. 104. ♦ Stinghie, spetează. Cîrîitoarea... este un aparat de lemn cu mai multe spițe, care, învîrtindu-se, lovesc un clempuș și-l fac să scîrțîie. PAMFILE, I. C. 140. 2. Fiecare dintre treptele unei scări (portative); fuscel. (Fig., cu pronunțare regională) Cîte soiuri de momițe Am văzut în viața mea, Tot sărind din schițe-n schițe Pe a lumii scară grea! ALECSANDRI, T. 182. 3. Fig. Grad de rudenie; neam; p. ext. origine, naționalitate. S-ar fi trăgînd, după spiță, din franțuji, și mai de dincolo. DELAVRANCEA, O. II 174. Erau și neamuri așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Spița neamului = arbore genealogic. Se încăpățîna să stabilească... spița neamului din care cobora. BART, S. M. 106. Mă întrebă de tată, mamă, frați, surori, parc-ar fi voit să-mi afle spița neamului. GANE, N. II 90. Vezi, aci nu prea știu bine cum vine spița neamului, dar știu de bună seamă că ne rudim. GHICA, S. A. 113. ♦ Rang, grad, treaptă (de boierie). Împăratul... mulțumi tuturora după spița diregătoriei. DELAVRANCEA, S, 85.