SPICUI, spicuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A culege spice din lan, a aduna spicele rămase după secerat. (Absol.) Zi de vară pînă-n seară Ea din lan nu iese-afară, Spicuiește, spicuiește, De odihnă nici gîndește. ALECSANDRI, P. II 192. ◊ Refl. pas. Dacă grîul... apucă a se corci... tot să poate alege, spicuindu-să din lan. DRĂGHICI, la TDRG. 2. Fig. A culege (de ici, de colo), a extrage (date, informații) din diferite izvoare (alegînd dintr-o cantitate mai mare). Ceea ce te izbește cînd străbați lista cuvintelor arhaice spicuite în textele lui Bălcescu nu este faptul că ele ar fi dispărute din vocabularul actual, cît împrejurarea că sînt luate în accepțiuni mai vechi. L. ROM. 1953, nr. 1, 33. Da, atît aceste versuri cît și cele ce vom spicui aci nu pot decît să vorbească și să pledeze cu elocință cauza junimei. MACEDONSKI, O. IV 8. Anticarul și antropologul găsesc ei cumva să spicuiască pe aci dovezi de acelea netăgăduite, care vin să sprijine atît de puternic spusele și bănuielile istoriei? ODOBESCU, S. II 259.