SORB², sorburi, s. n. 1. Vîrtej de apă cu un ochi adînc la mijloc. Era gușat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie. Vorbea, cimpoaiele... se umflau, se dezumflau, gîlgîiau ca apa în sorb cuvintele. STANCU, D. 43. ◊ Fig. M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire, Și m-au prăbușit în sorburi de-ntuneric și-amăgire. DAVILA, V. V. 101. ◊ (În mitologia populară) Sorbul mărilor = vîrtej mare în miijlocul mări, în care se strîng apele de pe pămînt și care înghite corăbiile. Și l-a aruncat în sorbu mărilor, În bătaia vînturilor. MAT. FOLK. 1564. Sorbul pămîntului = marea care desparte lumea noastră de presupusa lume de dincolo de mormînt. 2. Piesă metalică cu mantaua perforată sau prevăzută cu o sită, care se montează la capătul introdus în lichid al unei țevi aspiratoare, pentru a împiedica aspirarea corpurilor străine; p. ext. țeavă, conductă aspiratoare. Patru țevi negre se afundă în apele Dunării și sug necontenit lichidul necesar fabricării cimentului. Țevile se numesc sorburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 180, 2/2. În mlaștină se scobise cu mare greutate... o fîntînă pentru sorbul pompei. SADOVEANU, P. M. 223.