SOLEMN, -Ă, solemni, -e, adj. Care are un caracter de ceremonie, plin de fast, sărbătoresc; p. ext. important, serios, grav. Concertul e un moment solemn, și oamenii simpli respectă arta în chip instinctiv. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 3/1. Urcă treptele tribunei cu ținută solemnă. PAS, Z. IV 184. Cînd vorbește omul pe piatră de mormînt, E drept să se asculte solemnul său cuvînt. ALECSANDRI, T. II 192. Ființa funcționarilor civili și militari, toți înmundirați, da acestei priveliști o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Fig. Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. VLAHUȚĂ, O. A- 408. ◊ (Adverbial) Mi s-a prezentat solemn, înclinîndu-se și rostindu-și numele. SADOVEANU, A. L. 5. Felicită solemn pe Ghighi pentru logodnă. REBREANU, R. I 207. ♦ Desăvîrșit; intens, profund. Se făcu tăcere solemnă, ca și cînd ar fi fîlfîit deasupra capetelor o pagină de istorie. VORNIC, P. 230. ♦ (Mai ales despre fenomene ale naturii) Măreț, grandios, maiestos. La solemnul ceas al răsăritului, toate căsuțele care găzduiau pe orășeni dormeau, cu ferestrele orbite de storuri. SADOVEANU, O. VI 518. În solemna încremenire a firii, nu se mișca, încet și gînditor, decît doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adîncului pădurilor din dreapta. HOGAȘ, M. N. 92.