SMIORCĂI, smiorcăi, vb. IV. 1. Intranz. A trage în mod repetat aerul pe nas (din cauza plînsului sau a unui tic nervos); a smîrcîi. Zvîrlindu-și tichia neagră mai spre ceafă, tot smiorcăia din nas. CAMILAR, N. II 327. ◊ (Cu subiectul «nasul») Smiorcăia nasul tău. PAS, Z. I. 16. ◊ Tranz. (Rar, cu complementul «nasul») Îți smiorcăi nasul și îți clănțănesc dinții. PAS, Z. I 66. 2. Intranz. și refl. A plînge înăbușit; a se preface că plînge, a se scînci. Cineva, pesemne doamna Răghină, smiorcăia într-una a plîns. GALAN, B. I 77. Se smiorcăiesc și te întrebi de ce? PAS, L. I 304. Să spui de unde ai atîția bani?... De unde i-ai furat? – Nu i-am furat, mamaie, zău, s-a smiorcăit micuțul. POPA, V. 149. – Prez. ind. și: smiorcăiesc. – Variantă: smorcăi (CAMILAR, N. I 356) vb. IV.