SLOBOZENIE s. f. (Învechit și popular) 1. Starea unei ființe care se bucură de libertate, care nu este supusă nici unei constrîngeri și care are putința de a face ceea ce vrea. De acum buțile de vin sînt ale noastre, măi! Asta-i noaptea cînd avem și noi slobozenie la toate. SADOVEANU, O. I 204. Veți putea face cu mine, cu slobozenia mea, cu viața mea și cu voia mea, precum vă va plăcea. NEGRUZZI, S. III 320. Vrau să mă duc să trăiesc la țară, singur și slobod, fără a ruga sau a sluji pe cineva; căci slobozenia mi-i mai scumpă decît un rang mare și bogăția. KOGĂLNICEANU, S. 105. ◊ Loc. adv. Cu slobozenie = cu sinceritate, cu franchețe. Trebuie să-mi răspundeți cu toată slobozenia de voiți sau ba. DRĂGHICI, R. 174. 2. Starea unei ființe care nu se află în închisoare, care poate dispune liberă de sine. 3. Starea unui popor care dispune singur de soarta sa; libertate, neatîrnare, independență. Lumea veche se prăvălește și pe a ei dărîmături slobozenia se înalță. RUSSO, O. 23. ◊ (În personificări) Pe o pajiște verde, slobozenia, copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite, se giuca. RUSSO, S. 128. 4. (Adesea în legătură cu verbele «a avea», «a da», «a cere») Permisiune, îngăduință, voie. Oamenii stăpînirii dădură slobozenie de înmormîntare. C. PETRESCU, R. DR. 155. A treia zi n-avu slobozenie să mănînce decît lapte acru și abia a patra zi puține legume. STĂNOIU, C. I. 166. A dat slobozenie ca să se poată așeza romînul orișiunde o găsi că-i mai bine de trăit. SP. POPESCU, M. G. 73. Odată a mers domnul la pădure și, părîndu-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atîta l-a bătut, pînă ce l-a lăsat mort. RETEGANUL, P. V 45. Pe urmă milostivit... În genunchie de-l vedea, Slobozenie că-i da [să-i toarne vin Badiului]. TEODORESCU, P. P. 547.