siciliană, străvechi dans* pastoral, de obârșie ipotetic siciliană, stilizat și introdus în muzica cultă pe la începutul sec. 16. Inițial, dansul era viu, săltăreț, apropiat de gigă*. În sec. 17 apare însă și un alt tip de s., care coexistă o vreme cu cel dintâi, pentru ca în prima jumătate a veacului 18 să-l înlocuiască impunându-și caracteristicile: atmosferă elegiacă, mișcare moderată (larghetto), metru ternar* (6/8, 12/8) sau binar* cu subdiviziuni ternare (4/4), ritm punctat, cu preferință pentru utilizarea acordului* de sextă* napolitană. În această din urmă formă, s. este adoptată, ca secțiune lentă mediană sau moment liric, în multe din sonatele*, concertele* instr. și operele lui Scarlatti, Vivaldi, Pergolesi, J.S. Bach, Haendel, Leclair, Boccherini, Mozart și ale contemporanilor lor. Spre sfârșitul sec. 18, dansul iese din modă, se mai compun totuși sporadic s. până în epoca modernă (Chausson, Fauré, Duruflé, Nottara ș.a.).