si (< it., fr. si) 1. Denumirea, în notația silabică, a celei de-a 7-a trepte a gamei* diatonice* do; corespunde literei h în notația germ. și literei b în notația engl. În octava* centrală a pianului, sunetul* s. are frecvența* de 493,8 Hz* în scara temperată* și de 495 Hz în scara naturală*, în ambele cazuri aflându-se la un ton*, mai sus decât sunetul la = 440 Hz dat de diapazonul (5) normal. 2. În complexul de relații funcționale* ale tonalității (1), nota s. poartă numele de sensibilă*, ca treaptă a VII-a a gamelor do major și do minor armonic, manifestând o puternică atracție către tonica* superioară, de care o desparte un semiton*. ♦ Nota s. a fost introdusă la începutul sec. 17 și reprezintă punctul final al încercărilor inițiate în sec. precedent (v. bocedizare*) pentru a se reduce numărul mutațiilor (2) în practica guidoniană a solmizării* și a se ușura astfel aplicarea acesteia. Hexacordul* s-a transformat în heptacord*, netezind calea de afirmare a sistemului tonal bazat pe octavă*. Acest lucru a însemnat declinul definitiv al solmizării, proces de intonare înlocuit cu solfegierea* notelor octavei. După Ludovico Zacconi (în compendiul Prattica della musica, două părți, 1592 și 1622), denumirea notei s. a fost introdusă de Anselme de Flandra, unind inițialele cuvintelor Sancte Iohannes de la sfârșitul imnului de care s-a servit Guido d’Arezzo pentru stabilirea denumirii sunetelor hexacordului natural.