SEVĂ s. f. 1. Lichid încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor, constituind hrana acestora. Bogată urcă seva în tulpini, Vestind o primăvară fără seamăn. BENIUC, V. 64. Ultima scînteie a tinereții tremura în el ca cea din urmă sevă într-un arbore ce se va usca. SADOVEANU, M. 126. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai vine seva să le reînvieze frunzele pălite, albicioase. BART, S. M. 54. 2. Fig. Putere, vigoare, energie, vlagă. În munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să găsim cucoșii sălbatici, seva primăverii încă nu pornise, deși ne aflam la începutul lunii mai. SADOVEANU, V. F. 43. Pentru noi ceilalți, va rămîne numai amintirea copilului, cînd roșind cu sfiiciune de fată, cînd neliniștit de atîta viață cîtă îi înfierbînta vinele de sevă. C. PETRESCU, Î. II 48.