SENTIMENTAL, -Ă, sentimentali, -e, adj. 1. Care exprimă (sau trezește) sentimente duioase, nostalgice; (peiorativ) dulceag. Ton sentimental. ▭ Cu ochi ca două flori de cicoare, cu plete aurii... ar fi fost prea «romantic», prea obișnuit, prea sentimental. IBRĂILEANU, S. 7. De ce, doamna mea? o întrerupse Andrei cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume. HOGAȘ, H. 99. Ce tot înțelegi tu [zicînd] că-ți plac frazele sentimentale, dar numai prin cărți, nu și aiurea? GHICA, A. 89. Care muzică vă place mai mult, doamna mea?... cea italiană sau cea germană? – Cea italiană, domnule director, căci e mai sentimentală! ALECSANDRI, T. I 289. ◊ (Adverbial) Rugată, a venit la piano d-na M. A cîntat sentimental «serenada lui Schubert». IBRĂILEANU, A. 99. ♦ Care se referă la sentimente, afectiv. În unul din basmele care, de veacuri... se șoptesc ultimei generații de cătră bătrîni... se găsește fixat un personagiu care simbolizează situația mea sentimentală din astă-seară. SADOVEANU, E. 85. 2. (Despre persoane) Care denotă o sensibilitate accentuată, exagerată, în manifestările căruia precumpănește sentimentul, care se lasă ușor stăpînit de sentimente duioase. Caragiale a fost un om profund gînditor și profund sentimental. SADOVEANU, E. 143. Și iată, ca-n atîtea rînduri, Ai devenit sentimental Privind cu ochii duși pe gînduri Pantoful delicat de bal. TOPÎRCEANU, B. 66. ◊ (Substantivat) Îl socotea un om slab, dezarmat și încă mai rău decît toate: un sentimental. C. PETRESCU, A. 359.