SCĂRMĂNA, scarmăn, vb. I. Tranz. 1. A descurca și a răsfira (cu mîna sau cu mașina) lîna brută sau alte materiale fibroase, pentru a le curăța de impuritățile aderente și a le înfoia. Pe jos să șadă fete pe țolul așternut, Să scarmene cu mîna lîna. EMINESCU, O. IV 81. ◊ Refl. reciproc. (Metaforic) Pe cer, ca niște grămezi mari de lînă, norii se scărmănau între ei, se subțiau tot mai mult, îngăduind lunii să-și arate palida ei lumină. CAZABAN, V. 83. ♦ (Rar) A desprinde de cotor, a smulge fulgii penelor, spre a face puf. Baba scărmăna pene, moșneagul vindea înainte marfa... care nu mai avea trecere. DUNĂREANU, CH. 77. ◊ (Refl., în expr.) A se scărmăna de cap = a-și smulge părul din cap (de necaz, de supărare etc.). Baba se scarmănă de cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și de voie, de nevoie, nunta s-a făcut. CREANGĂ, P. 8. 2. Fig. A bate tare (pe cineva); a lua la rost, a certa rău (pe cineva). După ce a scărmănat-o... i-a dat a doua zi drumul. CARAGIALE, O. III 8. 3. Fig. A scotoci, a scormoni. Omul... scarmănă pămîntul și scoate dintru adîncimea lui metaluri. PISCUPESCU, O. 91.