SCÎNDURĂ, scînduri, s. f. Piesă de lemn lată, cu secțiunea dreptunghiulară, groasă de cel mult 5 cm, obținută prin tăierea în lung a unui trunchi de copac și întrebuințată la lucrări de construcție și de tîmplărie. V. blană². Lumina feștilei de seu... pătrunde în raze fine pînă la mine, prin crăpăturile scîndurilor de brad. SADOVEANU, O. VIII 179. Se opri să reteze, cu un ferestrău îngust, capătul scîndurii. C. PETRESCU, Î. II 181. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă, În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. Scîndură de salvare v. salvare. A fi (a se usca sau a rămîne) ca scîndura = a slăbi foarte mult. Să arză pîn’ la butuc, Dorul... să nu-l mai duc, Că de cînd dor am purtat Ca scîndura m-am uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. A lăsa pe cineva scîndură (sau ca scîndura) = a-l lăsa sărac de tot. Dragele fetițele Mi-au tocat paralele, M-au băut și m-au mîncat, Ca scîndura m-au lăsat. TEODORESCU, P. P. 306. ♦ (Mai ales la pl.) Podele, dușumea. Ia-mă la tine. Mi-e frică. Dorm jos, pe scîndură... Înțelege că mi-e frică. C. PETRESCU, C. V. 269. Așa se simțea Manlache, întins pe scîndura prispei de la hambar. POPA, V. 303. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Popular, sugerînd sicriul) Că urîtu n-are leac Făr’ patru scînduri de brad Și-o piatră mare la cap. HODOȘ, P. P. 140. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului; Eu acolo-i fi-ngropat, Fără scîndură de brad. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Expr. (Familiar) A-i suna (cuiva) scîndura = a muri. De băut eu m-oi lăsa, Cînd mi-a suna scîndura. SEVASTOS, N. 277. Lume, lume, soro, lume, De tine m-oi sătura Cînd mi-o suna scîndura. TEODORESCU, P. P. 287.