săitău sn vz șaitău¹ corectat(ă)

sâi v vz sfii

sfei v vz sfii

sfii vr [At: PSALT. HUR. 59^V/6 / V: (îrg) sfei, sii, sâi, (înv) svii, (reg) shii, fii, hii / Pzi: ~iesc / E: vsl свѣнити сѧ] 1 (Asr; d. oameni) A se teme² (1). 2 (Udp „de” care indică ființe sau manifestări ale lor) A se reține de la ceva. 3 (Înv; îe) A-și ~ cuvântul A se teme să spună în mod deschis ceea ce gândește. 4 (D. oameni) A avea un sentiment de reținere (din cauza absenței îndrăznelii, a încrederii în sine, a îngâmfării, sau de teamă etc.) față de cineva sau de ceva (mai ales față de o persoană care se impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcții etc.) Si: a se jena, a se rușina, (îrg) a se stânjeni (5), (înv) a se stidi, (îvr) a se scandalisi, (reg) a se teși. 5 (Înv; îe) A-și ~ inima A se simți rușinat. 6 (Asr) A se îndoi. 7 (Îvr) A se abate² (1). 8 (Îrg) A se feri (19). 9 (Mol; d. cai; îf sâi) A se speria. 10 (Îrg) A se zgârci. 11 (Pex) A-și târî picioarele din cauza durerii. 12 (Reg; îf shii) A se dezgusta (de un anumit fel de mâncare).

shii v vz sfii

sii v vz sfii

svii v vz sfii

șaitău² s [At: TDRG / Pl: ? / E: ns cf ger Scheit] (Trs) Ferăstrău cu care se taie buștenii pentru a obține scânduri.

șaitău¹ sn [At: KLEIN, D. 423 / V: (reg) săi~, șatău, șăit (A: nct / Pl: ~uri) șăi~, șâi~, șei~, șitău / Pl: ~taie, (reg) ~tăie, ~tauă, șăitaie, șăitauă, șeitauă / E: mg sajtó] 1 (Trs; Ban) Teasc. 2 (Reg; prc; îf șitău) Coș al teascului în care se storc strugurii. 3 (Reg; pex; îf șeitău) Cramă (2). 4 (Ban; Trs; prc) Șurub care servește ca ax al teascului. 5 (Ban; Trs; pan) Menghină. 6 (Ban; Buc; pan) Banc de tâmplărie. 7 (Ban; Trs; pan) Vârtej de strâns doagele. 8 (Trs; Ban; pan) Cric². 9 (Ban; Trs; pan) Canea. 10 (Ban; Trs; pan) Burghiu (1). 11 (Trs; îf șeitău) Unealtă cu care se presează varza în putină. 12 (Reg) Bucată de lemn cu care se împiedică carul.

șaiț s [At: ALR SN IV h 1 125/47 / A: nct / Pl: ? / E: ger Schweins (magen) cf șoait] (Reg) Tobă (de porc).

șatău sn vz șaitău¹

șăit sn vz saitău¹

șăitău sn vz șaitău¹

șâitău sn vz șaitău¹

șeitău sn vz șaitău¹

șitău sn vz șaitău¹

SFII, sfiesc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine rezervată sau șovăielnică, impusă de timiditate, de nesiguranță, de teamă sau de rușine; a fi lipsit de îndrăzneală, a se jena să... Trage cu urechea și Alexandru Glanetașu... sfiindu-se totuși să se vîre între bogătași. REBREANU, I. 14. [Cei trei frați] s-au sfiit să meargă mai departe. SBIERA, P. 5. [Boierii] sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomșa, cerură voie [lui Lăpușneanu] să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana care impune rezerva) Oamenii se cam sfiau de Filoftei Romanov. DUMITRIU, P. F. 3. Veneam de la țară. Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători și guralivi. GALACTION, O. I 14. Mă rătăcisem căscînd gura în toate părțile... și ascultînd la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele și fără a se sfii de mine. ISPIRESCU, L. 244. ♦ Tranz. fact. (Astăzi numai popular) A intimida, a înfricoșa. Gîra-mîra nu-l sfiește. PANN, la TDRG. (În forma sii) Ce-l tremură, ce-l siește? I. CR. III 144. – Variante: (astăzi numai popular) sîi (DRĂGHICI, R. 239, ȘEZ. VII 142), sii vb. IV.

SII vb. IV v. sfii.

SÎI vb. IV v. sfii.

SÎI vb. IV. v. sfii.

A SFII ~esc tranz. A face să se sfiască; a rușina; a jena. /<sl. svĕniti sen

A SE SFII mă ~esc intranz. A fi cuprins de rușine; a se rușina; a se jena; a se stingheri; a se stânjeni. /<sl. svĕniti sen

săì v. Mold. a se speria (de cai). [V. sfiì].

sfiì v. 1. a se teme: s’a sfiit să meargă în pădure; 2. a fi sfios: nu te sfii să vorbești. [Vechiu-rom. sfiì = slav. SŬVITI SĒ, a se strânge la sine].

siì v. Mold. a se sfii: de ce vă siiți de noi? AL. [V. sfiì].

sfiésc (mă) v. refl. (vsl. sŭviti și svĭenitĭ sen, a te abține¹; bg. svĭenĭy se, îs timid, mă sfiesc). Mă cam tem, daŭ semne de frică: acest cal se sfieșie de automobil. Simt respect orĭ frică: copiiĭ se sfiesc de părințĭ, s’a sfiit să vorbească. – În est și sfĭesc. Vechĭ siesc (ca la Dos. V. S. 24 Fb.).^[1]

siésc V. sfiesc.

sîĭésc, V. sfiesc.

sfii (a se ~) (fam., pop.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă sfiesc, 3 sg. se sfiește (desp. sfi-eș-), imperf. 1 sg. mă sfiam (desp. sfi-am), perf. s. 1 sg. mă sfiii; conj. prez. 1 sg. să mă sfiesc, 3 să se sfiască; imper. 2 sg. afirm. sfiește-te, ger. sfiindu-mă (desp. sfi-in-)

!sfii (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se sfiește, imperf. 3 sg. se sfia; conj. prez. 3 să se sfiască; ger. sfiindu-se

sfii vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfiesc, imperf. 3 sg. sfia; conj. prez. 3 sg. și pl. sfiască; ger. sfiind

sfiesc, sfiască 3 conj., sfiam 1 imp.

SÂI vb. v. speria.

SFII vb. a se jena, a se rușina, (înv. și reg.) a se stânjeni, (înv.) a se scăndăli, a se stidi, (reg. fig.) a se teși. (Hai, nu te ~, spune!)

ȘAITĂU s. v. burghiu, canea, cep, cric, macara, menghină, presă, sfredel, teasc, vinci, vârtej.

SFII vb. a se jena, a se rușina, (înv. și reg.) a se stînjeni, (înv.) a se scăndăli, a se stidi, (reg. fig.) a se teși. (Hai, nu te ~, spune!)

sîi vb. v. SPERIA.

șaitău s. v. BURGHIU. CANEA. CEP. CRIC. MACARA. MENGHINĂ. PRESĂ. SFREDEL. TEASC. VINCI. VÎRTEJ.

săi (-ăesc, it), vb. – (Trans. de V.) A fi, a sta, a rămîne. Origine necunoscută. Cuvînt rar, pe care Densusianu, GS, IV, 153, îl leagă, cu puțină probabilitate de avest. sav- „a se afla”.

sfii (-iesc, -it), vb. refl. – 1. A fi jenat, a se intimida, a se teme. – 2. A se rușina, a se zăpăci. – Var. Mold. sîi, sii și der. Sl. svĕniti sę, svĕnją sę (Tiktin; Candrea), cf. bg. svenjă se. – Der. sfială, s. f. (timiditate, teamă, rușine); sfiicios (var. sfielnic, sfieț), adj. (timid, retras, rușinos); sfiiciune, s. f. (timiditate); sființă, s. f. (înv., timiditate); sfiicios, adj. (timid).

șaitău (-uri), s. n. – Cric, presă, teasc. Mag. sajtó (Cihac, II, 527; Gáldi, Dict., 157). Trans., înv.

săi, săiesc, vb. IV refl. (înv. și reg.; despre cai) a se speria.

sii, siesc, vb. IV refl. (reg.) a se sfii.

șaitău² s.n. (reg.) ferăstrău (cu care se taie buștenii, pentru a se obține scânduri), gater.

șaiț s.n. (reg.) tobă (din piele de porc).

șaitău, șaităuri, (șitău), s.n. – (reg.) 1. Presă cu ajutorul căreia se scotea mierea din fagure; teasc. 2. Teasc de struguri: șitău cu grindă, șitău de mână, șitău cu șurub de fier (Șainelic, 1986). 3. Menghină (ALR, 1956: 543). – Din magh. sajtó „presă” (Cihac, Galdi, cf. DER; MDA).

șaitău, -uri, (șitău), s.n. – 1. Presă cu ajutorul căreia se scotea mierea din fagure; teasc. 2. Teasc de struguri. 3. Menghină (ALR 1956: 543). – Din magh. sajtó „presă”.

SÂI, râu, afl. stg. al Dunării în amonte de Turnu Măgurele; 81 km. Izv. din C. Boian și curge paralel și în apropiere de cursul inferior al Oltului. Este un vechi curs, părăsit, al Oltului, fapt pentru care mai este denumit, sugestiv, Oltu Mic.