sămăluitor, ~oare [At: CANTEMIR I. I. I, 3 / P: ~lu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: sămălui¹ + -tor] 1-2 smf, a (Îvr) (Persoană) care sămăluiește¹ (1). 3-4 smf, a (Ființă) care sămăluiește¹ (4). 5 a Capabil (1).

SĂMĂLUITOR adj. și s. m. (Mold.) (Persoană) care judecă, gîndește, chibzuiește. Că aceasta nu numai dobitoacele sămăluitoare (adecă oamenii), ce nici dobitoacele simțitoare vedem că nu fac. CD 1698, 28^v. Apoi giudecătoriu asuprelelor mele și drept sămăluitoriu să le poftesc. CANTEMIR, IST. Petavie, iscusit a vremilor sămăluitoriu. CANTEMIR, HR.; cf. CD 1770, 34^v. ♦ Capabil, destoinic. Și mai vîrtos pentru ca toți ai cărora ochi sămăluitori sînt să vadă și să mărturisească. CANTEMIR, DIVANUL. Etimologie: sămălui + suf. -tor. Vezi și nesămăluit, nesămăluitor, sămălui, sămăluință, sămăluire. Cf. c h i t i t¹ (2), h î t r u (1), ocoș, răsăjduitor; harnic (2), s t a v ă r (de ~).

sămăluitor, sămăluitoare, adj., s.m. (înv.) 1. (adj.) capabil, destoinic. 2. (adj., s.m.) (persoană) care calculează, socotește, apreciază, estimează, sămăluiește. 3. (adj., s.m.) (ființă) care chibzuiește, judecă, sămăluiește.