RĂȘCHIA, rășchiu și rășchiez, vb. I. Tranz. A trece firele de cînepă, de in etc. de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor. Îi dete o chită de cînepă și-i spuse că pînă în seară s-o toarcă, s-o rășchie, s-o urzească, s-o țeasă. MARIAN, O. II 184. ◊ (Complementul indică obiectul de pe care se deapănă; cu pronunțare regională) A doua rîșchie fuse pe un rîșchitor de aur. SEVASTOS, N. 225. ◊ Absol. Fata are să rîșchie. ȘEZ. I 184.