RĂSPICA, răspic, vb. I. Tranz. (Învechit și arhaizant) 1. A străbate, a despica. Privesc mîndrul vultur... Cum falnic răspică a soarelui rază. DONICI, la TDRG. ◊ (Poetic) De-ai fi ca mine tînăr și de-ai iubi, în fine... numai atunci mi-ai putea spune Că tu răspici cu mintea cumplitele furtune Ce-n pieptu-mi se ridică. MACEDONSKI, O. II 150. ♦ Fig. A analiza. A răspica și a pătrunde cu de-amăruntul toate răsfățările de stil ale unui autor... este mai tot așa de anevoie. ODOBESCU, S. II 484. 2. A rosti, a spune, a pronunța lămurit, deslușit. Nici brațele să le ridic Eu n-am avut puterea Și nici cuvinte să răspic: Și mă-ngrozea durerea. COȘBUC, P. II 268. ◊ (Metaforic) Frumos cînt-o turturică, Ea din grai așa-mi răspică: Ian ieși, mîndro, pînă-n poartă, De vezi dorul cum mă poartă. HODOȘ, P. P. 39. ♦ A explica limpede. Această credință a romînilor se află răspicată chiar și în unele poezii poporane. MARIAN, O. I 20.