răntuit, ~ă a [At: ALR II/I h 256/260 / Pl: ~iți, ~e / E: răntui¹] (Reg) 1 Stricat. 2 Dărăpănat (1).

răntui¹ [At: DDRF / V: rân~, rântoni / Pzi: ~esc / E: mg ront] (Trs) 1-2 vtr A (se) strica. 3 vt A împrăștia. 4 vt A face dezordine Si: (Trs) a rântura.

răntui² vt [At: GHEȚIE, R. M. / V: rân~ / Pzi: ~esc / E: mg ránt] (Reg) 1 A smuci. 2 A smulge.

rântoni v vz răntui¹

rântui¹ v vz răntui¹

rântui² v vz răntui²

RĂNTUIT adj. v. dărăpănat, degradat, măcinat, părăginit, prăpădit, ruinat, stricat.

răntuit adj. v. DĂRĂPĂNAT. DEGRADAT. MĂCINAT. PĂRĂGINIT. PRĂPĂDIT. RUINAT. STRICAT.

RĂNTUI vb. v. deranja, răscoli, răvăși, zăpăci.

răntui vb. v. DERANJA. RĂSCOLI. RĂVĂȘI. ZĂPĂCI.

răntui (-uesc, -it), vb. – A despărți, a separa. Mag. ránt (Gáldi, Dict., 154). În Trans., și înv., dacă este același cuvînt cu răntuna, rîntuna, vb. folosit în sec. XVII în Mold., glosat a înfășura și explicat de Tiktin și Candrea prin re – înturna.

răntui², răntuiesc, vb. (reg.) a trage, a smuci, a smulge.

rântui, rântuiesc, (răntui), vb. tranz. – (reg.) 1. A răvăși. 2. A scurma, a scoate afară din pământ: „Adică o zinit gliganii și urșii din pădure, tătă-tăt i-o rântuit cartofii și i-o mâncat” (Bilțiu-Dăncuș, 2007: 257; Săpânța). – Var. a lui răntui (< magh. ránt „a smulge”, Galdi, cf. DER; MDA).