rântui, rântuiesc, (răntui), vb. tranz. – (reg.) 1. A răvăși. 2. A scurma, a scoate afară din pământ: „Adică o zinit gliganii și urșii din pădure, tătă-tăt i-o rântuit cartofii și i-o mâncat” (Bilțiu-Dăncuș, 2007: 257; Săpânța). – Var. a lui răntui (< magh. ránt „a smulge”, Galdi, cf. DER; MDA).