răntui¹ [At: DDRF / V: rân~, rântoni / Pzi: ~esc / E: mg ront] (Trs) 1-2 vtr A (se) strica. 3 vt A împrăștia. 4 vt A face dezordine Si: (Trs) a rântura.

răntui² vt [At: GHEȚIE, R. M. / V: rân~ / Pzi: ~esc / E: mg ránt] (Reg) 1 A smuci. 2 A smulge.

rântoni v vz răntui¹

rântui¹ v vz răntui¹

rântui² v vz răntui²

RĂNTUI vb. v. deranja, răscoli, răvăși, zăpăci.

răntui vb. v. DERANJA. RĂSCOLI. RĂVĂȘI. ZĂPĂCI.

răntui (-uesc, -it), vb. – A despărți, a separa. Mag. ránt (Gáldi, Dict., 154). În Trans., și înv., dacă este același cuvînt cu răntuna, rîntuna, vb. folosit în sec. XVII în Mold., glosat a înfășura și explicat de Tiktin și Candrea prin re – înturna.

răntui², răntuiesc, vb. (reg.) a trage, a smuci, a smulge.

rântui, rântuiesc, (răntui), vb. tranz. – (reg.) 1. A răvăși. 2. A scurma, a scoate afară din pământ: „Adică o zinit gliganii și urșii din pădure, tătă-tăt i-o rântuit cartofii și i-o mâncat” (Bilțiu-Dăncuș, 2007: 257; Săpânța). – Var. a lui răntui (< magh. ránt „a smulge”, Galdi, cf. DER; MDA).