RÎȘNI, rîșnesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) A măcina cu o rîșniță. Puneai meiul la rîșniță și rîșneai. STANCU, D. 29. Irina, cu o mînă pe hădăragu rîșniței și cu cealaltă în poala cu grăunțe, rîșnește cam alene. BUJOR, S. 75. Ea aleargă-n fuga mare, Seceră orz de prînzare... Pînă un copil să sugă, Se azvîrle ca vîrlugă Și rîșnește tot în fugă. ALECSANDRI, P. P. 353. ◊ Refl. pas. De cîte ori era nevoie de cafea, se rîșneau numai atîtea boabe cît le știa măsura în pumnul lui stîng. SADOVEANU, O. L. 252. ♦ Fig. A zdrobi. A aruncat polul, a scuipat asupra lui și l-a rîșnit cu cizma. SADOVEANU, M. C. 43.