RÚNĂ (< Germ. run „secret”, „mister”) s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat în lemn sau cioplit în piatră, aparținând celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat în inscripțiile epigrafice despre care avem mărturii începând cu sec. 2. Scrierea runică este de origine incertă, dar probabil derivată dintr-un alfabet dintr-o reg. mediteraneeană. S-au păstrat peste 4.000 de inscripții și manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflându-se în Suedia (Pe terit. României r. apar pe un vas aparținând tezaurului de la Pietroasele). Au avut o mare răspândire în țările scandinave și anglo-saxone (sec. 2-12). R. atestate sunt în număr de 24 și au atât valoarea fonetică, cât și ideografică. 2. Scriere consonantică utilizată de triburile turcice din Asia, în sec. 5-11.