ROVINĂ, rovine și rovini, s. f. 1. Groapă, adîncătură, surpătură de teren, rîpă (de obicei mocirloasă). Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuh, grămădite în rovină, o ființă în zdrențe răsări amenințătoare. SADOVEANU, Z. C. 25. Urcăm... prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine. VLAHUȚĂ, la TDRG. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor dasupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. După o jumătate de ceas de umblet prin întunecime, într-o rovină de izvor, ieșiră în lumină la un prag. SADOVEANU, F. J. 372. – Accentuat și: rovină.